5

They say, “A picture is worth a thousand words”. You used the picture yesterday. What can I do today? Improvise!


Indeed, "We Found Love" in a hopeless place, as not many girls get to meet their "Boyfriend" at the market.
"RumourHas It" that the most popular song in 2012 is "SomebodyThat I Used to Know". Well, it just happens that this is one of the few songs from this century that you recognize 😋😋. And that's the same year you decided to "Set Fire to The Rain" and "Put A Ring on It", my finger, that is.

Since then... we became "Stronger". "The Motto" of our life was to "Take Care" of each other, no matter what "Everybody Talks". We were "Young, Wild and Free" and we totally agreed on the fact that "As Long As You Love Me" no worries are to be made.

Sometimes we "Scream", sometimes we "Feel So Close". Sometimes I give you a "Heart Attack". And sometimes you make me want to “DieYoung". But you’re still the one that gives me a “Good Feeling”. And I'd like to live with you at least "A Thousand Years" more.

If I were to go "Back In Time" I would choose you again. As I think I'll never find "Someone Like You" who likes me even when I'm so "Hard to love". "Diamonds", "BirthdayCake", who cares about them when I'm so "Glad You Came" into my life!

Pentru toti iubitorii de animale

Asa cum tu ai dreptul sa iubesti animalele, eu am dreptul sa nu le iubesc. Si tocmai de aceea, am dreptul sa merg pe strada fara ca ele sa se urce pe mine. Si fara sa ma miroasa. Si fara sa fiu stresata de faptul ca se afla in spatele meu si ca as putea sa fiu atacata de ele asa cum am mai patit in trecut. Si cand, cu bune intentii fiind si, ignorandu-le ca de "sunt si ele fiinte" si "nu fac rau decat daca sunt provocate" m-am trezit lipsita de aparare in fata lor. Asadar, daca un animal cu 4 picioare si unul cu 2 picioare merg "de mana" am pretentia ca cel cu 2 picioare sa respecte normele unei societati in care amandoi traim pe picior de egalitate.

Daca iesi la plimbare cu 2 caini, iar pe unul il tii in lesa in timp ce alalaltu alearga liber si se urca pe mine... iar tu nu dai 2 bani pe asta, inseamna ca esti un mare dobitoc.

Si daca il strigi si vezi ca nu te asculta si nici reactia mea nu e prietenoasa, ci una in care eu iti spun sa iti iei cainele de pe mine si tu nu reactionezi, inseamna ca iarasi esti un mare dobitoc. NU, nu vreau sa ma joc cu cainele tau. Nu imi pasa de el. Plus ca, nici eu nu vin la tine sa te trag de obrajori, pe pricipiul "ma joc si eu".

Si daca mai vine si a doua oara si totusi tie continua sa nu iti pese, desi ai vazut ca reactia mea prima data nu a fost pozitiva, inseamna ca meriti sa mori in chinuri, mancat de animalele pe care le tii in casa langa tine. Faptul ca o alee este mai mult sau mai putin circulata nu iti da dreptul sa umbli cu animalele fara lesa. Oricand poate aparea un copil, o fiinta ca mine, care nu le suporta, care e traumatizata de un inchident din trecut si care nu isi doreste ca un idiot cu 2 picioare, ca tine, inconstient si fara pic de respect fata de cei din jur sa lase un caine sa se apropie.

Sa te fereasca Sfantu' de ziua in care o persoana draga tie pateste si simte ce am patit si simtit eu astazi. Sau si mai rau... sa se fi "jucat" un animal cu 4 picioare cu el, "pe o alee necirculata" si sa n-aiba cine sa il sau sa o ajute, tocmai pt ca e necirculata, si un dobitoc ca tine umbla liber.

Toata dragostea pentru animale. Faptul ca nu le doresc in preajma mea nu inseamna ca le doresc raul. Sunt si ele fiinte. Pacat de voi... cei cu 2 picioare.

Decizia corecta

Cum stii cand si daca ai luat decizia corecta?

Faptul ca tu esti convins de ea suta la suta inseamna si ca este corecta?

Si cand ai luat o decizie presupus corecta cum o transmiti celorlalti? Cat de mult ai imbraca-o in haine de sarbatoare, raspunsul negativ este si va ramane o dezamagire pentru cei care il primesc.
"Nu". Nu vin. Nu fac. Nu doresc. Nu te potrivesti. Nu te acceptam. Nu e nu. Pana in panzele albe. Si cand te duci in piata si refuzi sa cumperi de la batranica din colt. Si cand refuzi ceea ce poate parea un vis. 

De-a lungul timpului cu totii il auzim pe nu. Nu pune mana. Nu ai voie. Nu avem bani. Nu vreau. Nu pot. Nu stiu.

Cum ar fi viata noastra fara nu? Pai de exemplu, nu ai pentru ce s-ar putea transforma in cu placere. Nu stiu s-ar putea transforma in stiu foarte putine despre subiectul acesta. Dar nu te plac? In acest moment sunt foarte putin interesata de subiectul acesta? Dar nu te vreau? Din pacate in momentul acesta am alte prioritati? Da. Poate. Poate am putea sa ii gasim si alte exprimari lui nu. Dar de cate ori o facem?

Cat timp si resurse alocam schimbarii lui nu cu alte variante de raspuns. Si cat de mare ar fi impactul unui (permanent) pozitivism asupra vietilor noastre?
Vrei sa mergem la un film?
Nu. Nu te suport.
Multumesc pentru invitatie. Am alte planuri.
Ar fi asta un exemplu de inlocuire fericita sau ar fi un exemplu de ipocrizie mascata? Ce spune acest raspuns despre tine ca persoana. Ca esti diplomat sau ca esti fals, incapabil de sinceritate cu cei din jurul tau?

Baga-mi-as p... in mo... ma-...

Scriind aceste randuri imi dau seama cat de dezgustator este gestul acesta. Ba chiar, nu mi se mai pare distractiv, ca la inceput.

Insa... am gasit alta distractie... Gandul ca acesti monstri sacri ai culturii contemporane habar nu au cum se scrie expresia de mare caracter pe care nici cand o pronunta nu stiu sa o faca intr-un mod corect.

Asa ca: bagamias randurile pe blog si lasavas sa va ingroziti de ceea ce am scris!

Am auzit ieri in coloratul Bucuresti un baiat, viitor barbat (tineret mandria tarii) injurand de mama focului. Cel mai tare m-am distrat cand l-am auzit spunand cuvintele care dau si titlul acestei mari capodopere pe care o scriu acum.

Baga-mi-as p... in mo... ma-tii!

Pornisem atunci ideea dezbaterii pe tema asta intrebandu-ma cum ar putea sa faca asta. Adica, daca tot era asa dezgustat de persoana cu care vorbise la telefon... cum l-ar fi putut detensiona momentul in care si-ar fi strecurat organul reproductiv in locul cu pricina.

Mai mult decat atat, putem face chiar o ancheta pe tema asta:

1. Cati morti are persoana in cauza.
2. Unde sunt ingropati.
3. Ii dezgroapa el sau cheama si ajutoare.
4. De cat timp sunt morti, respectiv care este gradul de deteriorare al fostului.
5. In care parte a fostei persoana isi baga, ceea ce s-a oferit cu atata patos.

Va las. Ma duc sa ma tratez! 

Despre cum "Afara-i vopsit gardul, ...

... Inauntru-i leopardu'"

Daca nu m-as fi pierdut in "cum se scrie" probabil ca articolul meu ar fi avut alta pornire, dar cum mi s-au impleticit degetele in titlu, acum scriu despre cu totul altceva...

Ma framanta de cateva zile o intrebare pe care am primit-o de la un baietel de aproape 7 ani: "care e pasiunea ta?"

Mi-au trecut multe raspunsuri prin minte: handmade, fotografiat, uitat la tv, sters praful :). Pana la urma nu ma intereseaza cat de banala sau mai putin banala i s-ar parea cuiva pasiunea mea pentru "...", ci ma intereseaza sa stiu eu in ce directie sa apuc.

Momentan nu am gasit raspunsul. Iar asta ma face sa ma intreb daca nu cumva e ceva gresit in formarea mea.

1 Iunie

Iubesc multi copii. Iar unii dintre ei ma iubesc si ei, mai mult decat mi-am imaginat vreodata. Nu am copiii mei. Poate ii voi avea vreodata. Sau poate nu. Dar sunt recunoscatoare pentru fiecare clipa petrecuta in jurul lor. Le multumesc parintilor care isi lasa copiii sa se joace cu mine si le multumesc tuturor copiilor pentru faptul ca imi daruiesc zambetele lor. 

La multi ani, copii! :*

MACII

Ardeau ca niste facle vii,
în vârf de firave tulpini.
Îsi înãltau râzând zglobii
obrazul rosu dintre spini.

I-am adunat cu mâini avare,
am rãtãcit în seara blândã,
umplându-mi bratele de floare
învãpãiatã si plãpândã.

Si m-am întors într-un târziu,
departe câmpul rãmânea,
atât de singur si pustiu,
în urma mea.

Dar când acasã-am încercat
sã-i strâng înttr-un aprins buchet,
toti macii mei s-au scuturat
ca niste lacrimi pe parchet.

Din volumul "Poezii/Poésies", 1996

preluare de aici: http://www.isanos.ro/ro/magdaisanos/opera.html#11

A trecut aproape un an

A trecut aproape un an de cand ai pornit o calatorie pe care cu greu o putem accepta si intelege.

A trecut aproape un an de cand zambetul tau si vocea ta au ramas o amintire.

A trecut aproape un an de cand nu ne-am mai povestit intamplarile de peste zi.

A trecut aproape un an de cand lacrimile sunt singurele care ne mai ating obrajii. Cateodata ma intreb daca nu cumva lacrimile sunt felul vostru, al celor plecati, de a ne mangaia. Si alteori ma gandesc ce bine ar fi fost, totusi, daca in locul lacrimilor am fi avut parte de o imbratisare...

A trecut aproape un an de cand nu putem sa nu ii invidiem pe cei care va au alaturi. De cand ati devenit doar o amintire. O amintire frumoasa, ce-i drept, pe care nimeni nu poate sa o stearga din sufletele noastre. Dar, din pacate, si o amintire a greselilor pe care le-am facut si pentru care nu am apucat sa va cerem iertare.

A trecut aproape un an de cand cuvintele nu mai au sens. De cand simtim lucruri pe care nu vrem sa le simtim. De cand va cautam si nu va mai gasim...

A trecut aproape un an de cand telefoanele ne suna a tristete. A trecut o zi de nastere. A trecut si a doua. A trecut si a treia... de cand numaram nu cati ani am implinit, ci cat timp a trecut de cand nu ne-am mai urat "La multi ani!".

A trecut aproape un an de cand ne construim amintiri noi. In lipsa voastra. Pe care stim sigur ca le vedeti. Si pentru care va bucurati. Dar nu alaturi de noi... Ci de acolo, de departe...

A trecut aproape un an de cand nu va mai putem intreba cum sa procedam intr-o situatie... acum trebuie sa ne rezumama la "oare... ce-ar fi facut daca"...

A trecut aproape un an de cand cu totii (si noi, dar cu siguranta si voi) invatam sa ne traim viata unii fara altii.

A trecut aproape un an. Cel mai trist este ca vor mai trece...

Endlessly (dedicatie)

M-am trezit cam greu astazi de dimineata. Nu prea eram convinsa ca vreau sa ma dau jos din pat si inca ma intreb unde am gasit vibe-ul asta bun care ma incearca in clipele astea?

Unde am gasit inspiratia sa scriu randurile astea? Si de unde mi-au venit in minte versurile "higher than the highest mountain"? Fredonam o melodie. Ma gandeam ca poate am inventat-o eu cumva... din nevoia de a ma agata de ceva pentru a merge mai departe si astazi... Apoi enciclopedia google a scos la iveala rezultatul: endlessly!

Un cantec minunat! Pe care vi-l dedic voua... celor care ma sustineti si ma incurajati mereu!

In special tie, iubita mama, care mi-ai fost mereu alaturi. Te-ai lasat in plan secund pentru ca mie sa imi fie bine. Nu te-ai suparat cand am gresit. M-ai ascultat indiferent ce am avut de zis, desi sunt convinsa ca uneori cuvintele mele ti-au provocat o durere pe care as vrea sa am cumva puterea sa o iau inapoi acum... stiind si intelegand cat de greu trebuie sa iti fi fost.

 Ti-l dedic tie, prietena mea speciala, care iti faci timp zi de zi sa ma asculti. Sa imi spui ce pastile sa iau cand sunt racita, sa ma asculti in zilele "negre" si sa te bucuri pentru reusitele mele.

Ti-l dedic tie, nasa mea frumoasa, pentru ca m-ai primit in familia ta. Pentru ca ai impartit cu mine bucuriile tale si m-ai inspirat!

Ah... si cum sa nu ti-l dedic tie? Mama, de baiat, ce mi-ai dat ocazia sa am un sot minunat? Care ma incurajeaza mereu cand gresesc, in loc sa se transforme intr-un balaur cu sapte capete... cum fac altii?

Ti-l dedic tie, buburuza mica, abia venita pe lume... si mamei tale si mamei mamei tale :). Te-am asteptat in loc de Martisor care vine sa aduca muuulta bucurie in sufletul meu de matusa adoptiva!

Si voua... surorile care ma baga mereu la mijloc! Nu are rost sa detaliez... va recunoasteti in toata splendoarea. Si pentru mama voastra minunanta!

Si tie, colega mea de birou... Matematica, traducerile, articolele, facturile sau contractele... nu ar avea acelasi farmec fara tine!

Vi-l dedic voua, fetele de pe whatsapp! Va stiti voi, care... Sa nu va suparati ca v-am zis asa, dar timpul a fost cam zgarcit cu noi in ultima vreme si doar asa ne-am mai "vazut".

Melodia asta, e pentru voi... cele care ma completati in fiecare zi; pe care v-am intalnit pentru a invata ceva nou si pentru a ma descoperi pe mine! Si va multumesc!

Vorba lunga... iata link-ul: Endlessly!

Mult stimati conducatori de trib

Dedic aceste randuri mult stimatilor conducatori de trib!

Stiu ca pentru a ocupa tot felul de functii publice ai nevoie de studii de specialitate in domeniu. In unele cazuri chiar de experienta. In contextul actual ma intreb care e diferenta intre voi si o persoana care a avut nenorocul sa mearga la scoala doar pentru 4 ani.

Sunteti oameni cu afaceri de succes. Sunteti oameni cu bani. Care nu isi traiesc viata de pe o zi pe alta cu grija unui salariu minim pe economie care nu iti ajunge pentru nimic. Cu toate astea, parca in momentul in care ajungeti conducatori de trib, va pierdeti mintile. Ideile bune de gestionare a unei afaceri dispar din capul vostru ca si cum ar fi acoperita o pata cu var. Vi se pune pe ochi o negura de neinteles.

Am 30 de ani. Muncesc de aproximativ 10. Mama si tatal meu au trecut prin momente grele pentru ca eu sa merg la scoala. Apoi la liceu. Apoi la facultate.
Oare parintii vostri nu au facut sacrificii? Oare nu va pare si voua rau de sufletele triste ale celor care v-au dat tot ceea ce ei nu au avut? Oare lor... nu le-o fi rusine cu voi? Eu cred ca da. V-au trimis la scoala pentru a fi capabili sa luati in viata decizii bune. Pacat ca nu e asa.

Pana acum ceva timp nu intelegeam rostul lucrurilor. Dar de 10 ani incoace ma intreb asa: pentru ce?

Platesc in fiecare luna contributii la stat pentru ca mama mea sa se trezeasca dimineata la 3 in ziua cand trebuie sa mearga la medic. Altfel nu mai prinde bon de ordine la analize. Drept urmare pierde programarea la medic. Apoi trebuie sa mai astepte o luna jumatate sa prinda un loc disponibil iar. Ati introdus marele program cu Cardul. Blocat sistem. Bifat! Asteptat 4 ore ambulanta. Bifat. Prelungit perioadele de asteptare la medic? Bifat!
Dau un salariu pe taxe(le tale): cas, cass, fnuass, impozit pe venit, tva. Oamenii din sistemul sanitar sunt platiti putin. Spitalele arata deprimant. Pensia cine mai stie daca o apuc. Infrastructura e la pamant.

Toate astea, pentru ce?

Doliul

Dimineata, pe racoare, inspiratia e mare...

Scriu sa ma revolt. Scriu sa aflu. Si mai ales, scriu pentru ca simt. Scriu pentru ca nu inteleg "legile" nescrise ale pamantului.

Scriu pentru ca nimeni nu stie sa imi explice lucrurile altfel decat cu "asa e bine" sau pentru ca "asa se face".

Cred intr-o forta superioara. Intr-un Dumnezeu corect, darnic si iubitor, chiar daca uneori in viata noastra apar greutati si lucruri de neinteles.

Am pierdut de curand doi oameni dragi.
Intai pe bunica. Nici macar nu exista o legatura familiala intre noi. Era o persoana pe care am cunoscut-o in urma cu 10 ani. De care m-am atasat si care m-a indragit. Care mi-a suportat nazurile si tumulturile de la 20 de ani. Am impartit cu ea ganduri bune si rele, ne-am facut confidente si ne-am alinat durerile.

Apoi pe tatal lui B. M-a primit in casa cu bratele deschise si mi-a oferit, alaturi de mama lui B, cea mai de pret avutie a lor; acum si a mea: pe fiul lor - sotul meu.
Un om care si-a petrecut viata citind fel de fel de carti - din variate domenii, si care si-a investit timpul, si resursele, in educarea fiului sau.

Acum, ca "introducerea" a fost facuta, as vrea sa mi se explice modul in care ar trebui sa port doliul pentru cele doua persoane dragi mie, pentru a nu intra in gura lumii. Oare daca ma uit la televizor, durerea e mai mica? Oare daca nu dansez timp de un an persoana respectiva se va intoarce alaturi de mine? Ii respect pe amandoi. Si le multumesc din suflet pentru minunatele lucruri facute pentru mine, dar oare... Oare oamenii care au ramas nu merita sa le fiu alaturi?

Sa nu te implici in pregatirea mancarii daca esti ruda apropiata. Sa acoperi oglinda. Sa nu te uiti la televizor. Sa te imbraci in negru. Sa nu iti razi barba. Sa nu asculti muzica. Sa nu canti. Sa nu mergi la petreceri. Sa nu speli. Sa nu... ca nu e bine. Dar, nu va suparati, de ce nu e bine? Ce se intampla daca incalc "regula"... nu stie nimeni sa imi explice.

Cumva respectul meu pentru cei plecati sta in bluza neagra pe care o port? Eu spun ca nu. Sta in sufletul meu. Si e acelasi. Indiferent daca ma uit sau nu in oglinda. Si lacrimile vin cand vor ele. Nu cand le cere "publicul".

Asa ca, inca o data - in loc de incheiere, intreb: ce e doliul? Cine stie sa imi explice cum se tine si care este semnificatia pasilor ce trebuiesc parcursi? Astept raspuns :).

Un camin. Nu doar o casa...

AMR 15 zile in care trebuie sa gasim acel spatiu minunat, care sa reprezinte locul nostru special pentru anii ce vor veni. Nu doar o casa, ci un camin.

Later edit: l-am gasit. Si ne mutam in el.

1 august. Un nou inceput. Acasa la noi!

AMR 3 zile.

Ce e dragostea?

Nu am stiut care este definitia dragostei. Dar am stiut ca o simt in momentul in care imi lipseai. Nu am crezut ca pot face compromisuri in viata mea pana in momentul in care tu ai gresit. Iar eu am inteles ca in loc sa te indepartez si sa te judec, mai bine te ajut sa indrepti situatia.

Nu as sti sa explic altora ce e iubirea. Dar as sti sa mi-o explic mie. E momentul acela cand tu, frant de oboseala te duci sa imi faci un ceai pentru ca nu pot sa adorm. Sau momentul acela in care tu ma ierti ca am fugit cu papucii tai pentru ca pe ai mei nu i-am gasit pe partea mea de pat.

Nu stiu cum pot altii sa isi imparta iubirea intre mai multe persoane. Nu acest tip de iubire!

Ce e dragostea? E acel amestec de ceva cu ceva, care iti da o stare de nedescris. Este acel moment in care el renunta la filmul cu bataie, pentru filmul siropos la care i-ar placea ei sa se uite.
E acel moment in care... sufletul unuia e spart in bucatele, iar celalalt incearca sa il recompuna. Cand unuia dintre ei ii este rau, iar celalalt incearca sa ii aduca alinarea.

Dragostea, acel ceva de nedescris, cand el si ea privesc inainte si vad un drum lung, pe care doresc sa il parcurga impreuna, pana cand inevitabil se vor desparti pentru a se reintalni intr-o alta lume!

Eu sunt Malala

Am citit cartea scrisa de Malala, cea mai tanara castigatoare a unui premiu Nobel pentru pace. Am citit-o si am fost surprinsa de gestul de neconceput al unui om ce crede in Dumnezeu. Un Dumnezeu care, indiferent cum se numeste, propovaduieste bunatatea intre semeni.

Am terminat de citit cartea luni, 05.01.2015. Miercuri, 07.01.2015 s-a intamplat... ceva de neimaginat. La Paris. Si atunci mi-am amintit de paragraful acesta din cartea Malalei, referitor la exercitiile facute in scoli de catre refugiati:

<< Copiii din taberele de refugiati chiar studiau dupa niste manuale tiparite de o universitate americana, in care aritmetica de baza era predata folosind termeni militari. Contineau exemple ca: "Daca dintre 10 necredinciosi rusi 5 sunt ucisi de un musulman, mai raman doar 5" sau "15 gloante - 10 gloante = 5 gloante". >>

Malala mi-a mai amintit un lucru:

"Noi, oamenii, nu pricepem cat de mare este Dumnezeu. Ne-a dat o minte extraordinara si o inima sensibila. Ne-a binecuvintat cu doua buze cu care sa vorbim si sa ne exprimam sentimentele, cu doi ochi cu care sa vedem lumea plina de culori si frumusete, cu doua picioare cu care sa mergem pe drumul vietii, cu doua maini cu care sa facem treaba, cu un nas care simte toate parfumurile minunate si cu doua urechi cu care sa auzim cuvinte de dragoste. Asa cum am constatat eu de cand nu mai auzeam cu o ureche, nu ne dam seama de cat de multa putere sta in fiecare organ de simt pana cand nu ne pierdem unul."

In opinia mea, noi, oamenii... ar trebui sa petrecem cat mai mult timp alaturi de cei dragi pentru ca apoi sa nu regretam alegerile facute...

De gasit titlu

Cand viata iti pune lucruri pe tava si tu nu stii sa le primesti inseamna ca ai o problema pe care trebuie sa o lamuresti. Cand viata iti da alimente si nu esti in stare sa le gatesti o sa iti ofere si momente in care ti-ai fi dorit sa le pretuiesti. Cadouri primim multe. Pacat ca nu oferim. Ganduri curate sunt multe, pacat e ca nu le traim. Ai vrea tu sa stii multe... pe care eu nu vreau sa ti le spun. Gandindu-ma la mine, ma-ntreb unde am gresit. Gandindu-ma la tine ma-ntreb de ce ti se pare gresit. Suntem suflete aparte; fiecare dorim... niciodata nu am sa inteleg insa, de ce nu ne unim. De ce cauti lupta in loc sa accepti ca unde e lume mai multa e si bine, la fel.

Amestec de ganduri

Am ajuns sa vad binele si sa nu mi-l doresc...

M-am uitat la televizor. La emisiunea "Visuri la cheie". O emisiune pe cat de minunata prin ceea ce face, pe atat de trista, intrucat cazurile prezentate acolo sunt foarte speciale. Oameni care se confrunta cu atatea greutati... Cu probleme de sanatate, de cele mai multe ori. Dar mai trist decat boala in sine e faptul ca afecteaza copii. Omuleti mici si sensibili. Care nu au cunoscut frumusetile vietii decat vazandu-le traite de altii. Suflete calde care nu au facut rau nimanui. Care nu au suparat cu nimic. Dar care platesc pentru ceva - posibile greseli - pe care nu doar ca nu le-au comis, ci nici nu le-au gandit vreodata.

Viata mea, cu gandurile mele, reprezinta ceva frumos si sanatos si nu atat de greu pe cat il vad eu; pe care trebuie sa invat sa il accept asa cum e.
Nu vreau binele acela intrucat ascunde povesti prea triste si prea grele... ale unor parinti curajosi, luati pe nepregatite de boli necrutatoare. Parinti minunati care fac tot posibilul pentru a isi salva copiii si pentru a ii scuti de poveri de neinteles pentru sufletele lor.

Am vazut binele si nu mi-l doresc. Nu binele obtinut asa!

Au trecut ani...

... buni de cand mi-ai scris aceste randuri.

Pe-atunci ma intrebam ce cadou "mult mai mare" as putea sa iti cumpar. Inventam lucruri cu care sa te recompensez fara sa fiu nevoita sa le cer bani parintilor. Mi se parea greu sa fii copil si sa nu ai jucariile pe care ti le doresti.

Am impartit multe cu tine. De la nimicuri pe seama carora ne amuzam impreuna acum, pana la probleme, reale, care si-au pus amprenta asupra sufletelor noastre si ne-au format ca adulti.

Astazi stiu! Stiu care este cel mai mare cadou pe care ti-l pot oferi: dragostea mea. Prietenia mea!

Umarul meu, pe care sa plangi indiferent unde te afli. Acum stiu ca prietenia adevarata rezista indiferent de distanta si ca dainuie in timp, fara sa judece si fara sa ceara socoteala.

Cineva spunea ca dragostea nu este limitata. Ca dragostea nu este intr-o cantitate fixa pe care o imparti cu cei din jurul tau. Dragostea creste mereu. Este infinita si suficienta pentru toate sufletele pereche sufletului tau.

Iti urez, astazi, "La multi ani!". Si suficient de multa intelepciune incat sa apreciezi bucuria pe care o regasim in lucrurile marunte. Gesturile mici ne umplu viata, insa din pacate nu avem suficient de multa ratiune incat sa intelegem acest lucru imediat, iar astfel ajungem sa pretuim ceva abia dupa ce l-am pierdut.

Mi-a fost greu sa inteleg ca ai crescut. Mai am si acum momente in care mi se pare ca esti mica si necoapta. Dar apoi imi demonstrezi contrariul prin deciziile pe care le iei. Prin curajul cu care infrunti viata si greutatile ei.

Dumnezeu mi-a dat o sora care sa o inlocuiasca pe cea pe care am pierdut-o. Mi-a dat ocazia sa te ajut sa inveti sa citesti, sa scrii, sa socotesti. Sa reinventez cu tine felurile de mancare. Sa ma supar cand nu ma ascultai sau cand luai o nota mica. Si... sa ii urez multa sanatate, fericire si putere sa mearga mereu mai departe, oricat de anevoios ar fi drumul pe care a pornit.

Imi este dor de tine!

Ochi in ochi

Stam de 2 ore fata in fata si ne privim. Ochi in ochi s-ar putea spune, daca el ar avea ochi... ne intrebam cum am putea sa schimbam ceva in relatia noastra. Sa nu mai fie asa... obositoare. Stresanta. Sa nu ne mai chinuim unul pe celalalt.

Stam de 2 ore impreuna. Atingandu-ne unul pe celalalt, intrebandu-ne daca vreodata vom mai putea sa traim unul fara celalalt. Gandindu-ne, probabil, cum a fost viata inainte sa ne avem. Si de ce, desi ne petrecem atat de mult timp impreuna, suntem atat de... altfel.

Nici nu stiu cand a trecut atata timp. Macar daca as fi putut sa ii spun ceva. Dar n-am reusit. Nu s-a creat niciun fel de conexiune intre noi. Doar ne-am privit si... atat!?!

Noroooc cu prietenii care sunt cu noi: G, M, F. Ei ne-au ajutat sa mai interactionam un pic. Ne-au dat timp sa clipim din cand in cand. Sa avem senzatia ca ne-am inteles. Daca a trecut atata timp... as zice ca nu a fost tocmai un succes, nu?

Oare caldura lui se poate interpreta ca fiind o dovada a faptului ca si el ar vrea mai mult? Oare faptul ca si el ma priveste fix in ochi inseamna ca ar vrea sa ii spun ce am pe suflet? As vrea uneori sa imi raspunda. Sa imi arate unde gresesc, cu toate cuvintele, nu doar cu (cateva) sunete (mormaieli) pe care oricum nu le inteleg. Sa nu ma mai chinui sa il privesc in ochi pentru a imi da seama (singura) ce e gresit. Ce nu se potriveste.

Ah, daca ar vorbi cu mine... daca s-ar opri din a ma privi si... oare de ce nu pot sa ii spun ce am pe suflet? De ce nu pot sa ii spun ce vreau cand trebuie si nu cand e prea tarziu?

Stam de 2 ore impreuna si suntem mai straini ca la inceput. Oare s-o fi plictisit? Eu am obosit! Mi-am pierdut rabdarea. L-as lua si... as da cu el de pamant! Mi-am pus mainile la ochi. Nu mai suport privirea lui atat de luminoasa si totusi rece.

Pauza.

Tot aici. Au mai trecut 2 ore. S-a facut 6. Inca 2 ore si plec. A ramas atat de putin timp in care ne mai putem privi. Si apoi? Apoi voi privi in ochii altcuiva. Oare ce o fi in sufletul lui? As zice ca nimic... din moment ce nu reactioneaza in vreun fel. Sta, ma priveste si tace. Accepta tot ce ii spun. Nici macar nu mai mormaie. S-o fi impacat cu gandul?

Trebuie sa plec. Dar e atat de greu. Odihneste-te, calculatorule! Diseara o sa am nevoie din nou de tine... Facem noapte alba, iar, privindu-ne in ochi!

Acel moment cand...

Viata isi face de cap. Acel moment cand timpul nu mai are rabdare. Acel moment cand realizezi cati ani au cei dragi ai tai. Cati ani ai tu. Cate lucruri ai fi vrut sa fi facut pana acum. Si cand incepi sa intelegi de ce in copilaria ta vedeai fete triste. Obosite. Al caror rost nu il stiai.

Acel moment in care ajungi sa pretuiesti copilaria mai mult decat orice. Si in care ti-ai da tot prezentul pentru o clipa din fericirea aceea pura si simpla pe care nu ai mai avut ocazia sa o simti de mult.

Cautam in fiecare clipa solutii pentru probleme pe care ni le imaginam a fi mai mari decat ale celorlalti. Pe care uneori chiar noi le creem. Intrucat nu avem timp. Sau rabdare. Sa ne petrecem timpul cu cei dragi. Sa ii ascultam. Sa ii intelegem. Sa ii ajutam. Intotdeauna suntem pe fuga. Mereu gasim ceva mai important.

Acel moment cand timpul nu mai are rabdare... cand nimic nu iti mai poate reda zambetul. Cand ai vrea sa lupti si nu poti. Cand te-ai poticnit in gandurile tale. Cand ai nevoie de ceva mai mult decat ai, fara sa stii ca ai deja mai mult decat meritai

Acel moment cand timpul trece si iti dai seama ca te-ai apucat sa scrii un articol de 2 luni si inca nu l-ai publicat.

Copyright: George Iftimoaie

Ma mananca degetele

Sa scriu la nesfarsit. Pana imi dau suflarea. Pana cand "vars" tot ce am acumulat de atunci si pana acum.

De cand...? De atunci!

De cand nu mai stiu sa ma bucur de lucrurile simple. Din momentul in care timpul a devenit cel mai mare dusman al meu. Da... din ziua in care nimicul s-a instalat confortabil pe scaunul meu si nu mai vrea sa plece.

Ah... si atata am acumulat. Si nu mai vrea sa plece. S-a lipit de fundul tavii. As fi zis ca zaharul ars. Dar si ala se curata. As fi zis ca timbrul de scrisoare. Dar in zilele noastre si timbrele au personalitate :).

Citesc articole ale unor oameni care au depasit greutatile vietii. Care au ajuns un exemplu pentru cei din jur. Ale unora care astazi dau lectii celorlalti...
Apoi citesc articolele unora care par destepti. Si ma intreb daca intr-adevar sunt. Daca faptul ca au multe like-uri, multe postari si de nenumarate multe alte ori mai multi cititori este suficient de "etalon" incat sa cred ca sunt in masura sa imi spuna mie ca este gresit felul in care aleg sa imi traiesc sau nu viata.

Ma manaca degetele si ar scrie intr-una... Pana cand ar termina toate cuvintele de pe fata pamantului!

De ziua ei...

N-am avut bani sa ii cumpar ce si-ar fi dorit. Stie deja ca nu castig destul de bine...

N-am avut niciun strop de inspiratie, ce alt cadou sa ii cumpar. Stie deja ca nu ma pricep...

Candva... N-am avut nici macar intentia sa ii fiu prietena. Si uite ca i-am ajuns!

Nu, nu o sa va spun de cati ani ne cunoastem. Si nici cati au trecut de cand suntem prietene.

Nu, nici cati ani implineste ea. Atunci o sa va dati seama ca suntem de aceeasi varsta.

O sa va spun asa: am luat contact cu ea prima data la un examen. Ea a fost scoasa din examen, pe motiv ca a copiat. Eu am fost mustrata cand s-au dat rezultatele. Am fost confundata cu fata care copiase.

Din cauza asta nu mi-a placut de ea.

Aaa... Si pe motiv ca avea tocuri cu care calca prea apasat pentru gusturile mele.

Am tinut-o asa 2 ani. Nu o vedeam prea des, ceea ce era bine. Pana cand... am ajuns mai aproape de ea. Fortate de imprejurari, desigur. Nu prea imi sta in caracter sa fiu nepoliticoasa. Poate mai mult taioasa. Dar asta e partea a doua.

Nu imi aduc prea multe aminte din primii 3 ani. Nu stiu cum de-am ajuns sa ne invartim in cercuri mai comune decat cel in care eram deja. Apoi am inceput sa iesim la suc. Sa vorbim pe mess. La telefon. Apoi am devenit colege de birou. Apoi am avut din ce in ce mai multi prieteni comuni. Apoi am inceput sa iesim in club. Apoi sa ne povestim vrute si nevrute. Sa ne impartasim greutatile, secretele... Sa ne sfatuim una pe cealalta. Sa ne certam cateodata. Sa ne bombanim reciproc.

Ea a venit la nunta mea. Eu abia astept sa ma duc la a ei. Ea e mica de inaltime. Si arata bine. Eu nu. Ea mananca sanatos. Eu toate prostiile din lume. Ea e draguta ca o floricica. Si gadilata de un nerv pentru ca ii spun pe nume care ei nu ii plac. Dar ma accepta asa cum sunt. Un fel de extensie a ei.

Si ii multumesc pentru asta!

Sex and the city. Reloaded

Cred ca "Sex and the city" este si va ramane filmul / serialul meu preferat.
Prima data am auzit despre el mica fiind, iar parintii nu imi dadeau voie sa ma uit la el. Nu stiam exact de ce, iar ei nu s-au gandit ca ar fi important sa imi povesteasca. Presupun ca nu l-au urmarit nici ei si doar si-au imaginat din titlu ca este un film nerecomandat minorilor. Asa cum, probabil, era incadrat de catre cei de la postul respectic de televiziune.

Am crescut apoi si am vazut cateva episoade, pe sarite. Apoi am mai crescut un pic si mi-am propus sa il urmaresc. Asa a inceput maratonul Sex and the city. Nu dormeam prea mult noaptea. Ziua nu faceam mare lucru... ba chiar am si tratat cu indiferenta vreo 2 examene... asta ramane secretul nostru, da?

In noaptea asta, cam la fel ca in celelalte nopti din saptamana, nu prea am dormit. Si butonand televizorul am ajuns la serialul cu pricina.
Cunoscatorii vor incadra usor momentul... Miranda se pregateste de mutarea in Brooklyn. Carrie are prima cearta cu rusul. Charlotte primeste vestea ca nici de data asta nu a ramas insarcinata, iar Samantha... Samantha are cancer.
Este momentul in care se duce la chimioterapie. Este momentul in care ii cade parul. E momentul in care simte nevoia ca cineva sa ii asculte gandurile. Si... mai este acel moment in care oamenii dragi ei o sustin. Gratuit. Suta la suta. Fara falsitate. Fara sa ii arate ca si ei sunt speriati. Fara sa mai puna intrebari inutile. Doar pentru ca ii erau prieteni adevarati.

Acum am inteles de ce copiii nu se pot uita la filmul asta. Nu datorita scenelor fierbinti. Nu datorita limbajului colorat. Si cu siguranta nu din cauza ca ar incuraja consumul de alcool. Ci datorita faptului ca e greu pentru un copil sa inteleaga moartea. Si e imposibil de explicat de ce lui tanti ii cade parul. Si de ce doamnei Stork nu ii place catelusul acela dragut de care Charlotte s-a indragostit la prima vedere.

Cu toate astea, sunt de parere ca nu ar trebui interzis. Pentru ca este cel mai frumos model de prietenie, loalitate si sinceritate. Iar acestea sunt calitati care, noua - oamenilor mari, ne lipsesc din ce in ce mai mult.

Grozav film. Noapte buna!

Esti falsa...

"Te iubesc atat de mult incat nu mai pot trai fara tine."

"Nu vreau sa mai traiesc". "Nu pot". "Nu am de ce". "Pentru ce". !?!

Realitatea e ca... Esti atat de falsa incat poti sa joci orice rol iti propui.

Cel de om fericit. Cel de om trist. Dar cel mai bine te pricepi sa il joc pe cel de victima.

"Victima" a rautatii celor din jurul tau. Pe care tu ii iubesti, ii respecti si ii sprijini intotdeauna cand au nevoie.

Te scuzi ca ai gresit, n-ai vrut, iti pare rau. Dupa ce m-ai umilit. Si m-ai jignit. Si mi-ai trantit in fata tot felul de reprosuri. Si ai facut fete - fete. Si aproape ai fi scapat si o lacrima. Pentru ca de fapt aveai impresia ca eu te-am jignit. Ca eu am ceva cu tine. Ca tu esti cea nedreptatita.

Te-ai pus vreodata in locul meu? Ti-ai imaginat ce e in sufletul meu? Te-ai intrebat vreodata ce m-a determinat sa reactionez asa? Te-ai gandit ca poate tocmai de la tine am invatat sa ma comport asa?

Da, ai dreptate. Esti o victima. Propria ta victima. A rautatii si a indiferentei. A capacitatii de a calca pe cadavre fara sa iti pese de cei din jurul tau. Esti o victima. A TA.

Stiu, unii ar spune ca de fapt esti puternica. Si reusesti sa te detasezi de probleme si sa mergi mai departe. Dar asta ar zice-o doar cei care nu te cunosc. Cei care... n-au suflet. La fel ca si tine.

Te recunosti?

Poate pentru ca e vorba despre tine... te-ai gandit?

Calatorii CFR beneficiaza de transport gratuit pe rute la alegere

Nu mi-am mai vizitat parintii de 2 luni. Pentru ca nu am avut timp si pentru ca nu am avut bani de bilet.
Am reusit intr-un final sa fac rost de suma necesara sa pornesc la drum. Se pare ca cei care se ocupa de site-ul CFR n-au fost nici ei informati de modificarile produse! Un drum plin de surprize...
In primul rand, fumatul nu mai este interzis. Sau cel putin, asta am dedus impreuna cu multe alte persoane care, la fel ca si mine, s-au trezit asfixiate de fum de tigara in timpul deplasarii cu trenul Inter Regio care circula pe ruta Bucuresti Nord - Vatra Dornei.
Nu i-am inteles pe indivizii care insistau sa coboare din tren pentru a fuma... Cred ca si ei au fost neinformati.
In al doilea rand se vand si bilete la vagon de dormit - la un tren care nu contine asa ceva - dupa cum mi s-a explicat cand am intrebat daca doamna care dormea de-a curmezisul pe hol are bilet la cuseta. Domnul controlor a insistat sa imi arate ca dansa a platit bilet mai scump decat mine. Dar nu mi-a aratat in schimb cat a platit domnul care o insotea... 
Sau copiii. Stiu, stiu, copiii beneficiaza de gratuitate. M-am dumirit. La fel cum m-am dumirit si ca biletul la supra pret achizitionat de o persoana direct de la domnii controlori permite calatoria gratuita a unui insotitor. Asadar, 2 bilete la pret de unul.
Ca sa citez un clasic in viata... Maxim am zis!!!

Multumim CFR pentru conditiile decente create pentru noi... Fraierii care platesc bilet inainte de a se urca in tren, asa cum e normal.

PS: aproape ma impresionase domnul controlor. Si l-as fi crezut... Daca respectabilul domn de etnie - partenerul doamnei de la "vagonul de dormit", nu ar fi declarat in gura mare faptul ca nu si-a cumparat bilet!

A fost o data, ca niciodata, ca daca n-ar fi fost nu s-ar fi povestit...

A fost candva, o fata careia viata i-a demonstrat ca prieteniile la distanta nu rezista. Ca ochii care nu se vad intr-adevar se uita. Aceasta fata a fost plecata la un moment dat la Rm. Valcea la un... Concurs.

Acolo a impartit camera cu mai multe fete, pentru vreo 5 zile. La sfarsitul concursului a facut schimb de adrese cu 2 dintre ele, in speranta ca vor coresponda pe viitor. Nu a trecut mult timp, pana cand si-a luat inima in dinti si a scris primele 2 scrisori. Doar una dintre ele a primit raspuns. Si-a zis ca poate, prima s-a pierdut. Asa ca a mai scris 2. Una ca raspuns, cealalta pentru a o inlocui pe cea pierduta. Din nou, un singur raspuns. N-as spune acum ca a fost cine stie ce tragedie... Dar, dezamagirea a existat.

Timpul a trecut. Scrisorile s-au trimis in continuare... Apoi, una dintre ele a plecat la facultate. La scurt timp cealalta a plecat din tara. Scrisorile s-au mai rarit, dar au continuat. Ulterior s-au transformat in mesaje electronice. Lipsa de timp, cresterea responabilitatilor si-au spus cuvantu, ce-i drept, dar au continuat.

Si continua si in zilele noastre. La aproape 10 ani dupa.

Iti multumesc, draga mea Cleo!

Acel moment cand...

ai vrea sa faci ceva, dar nu stii exact ce si cand si cum si... Unde. Cand iti lipseste ceva, dar parca nu atat de mult pe cat ti-ar fi lipsit acum ceva timp cand nu aveai acest ceva care compenseaza absenta primului.

Coincide cumva cu acel celalalt moment cand iti dai seama ca ai crescut / evoluat si ca lucrurile care te faceau fericit in trecut acum nu mai au aceeasi importanta.

Cumva iti place in prezent, cand jucariile s-au schimbat, devenind mai complexe. Cand puzzle-ul are mai multe piese, dar iti lipseste simplitatea si ordinea din trecut.

Victima fara voia mea...

Joi. 12.09.2013

In zilele noastre, la TV si nu numai, se discuta o serie de chestiuni, care mai de care. Vorba unei doamne de-am auzit-o pe strada: "intai s-a vorbit despre Becali. Apoi despre regele Cioaba". Acum e despre caini si despre Ionut, Dumnezeu sa-l odihneasca. Si despre Rosia Montana, cianura, ecologizare.

Azi, pentru mine, e despre o femeie. O femeie care ziua in amiaza mare a fost violata de catre un individ.

Aceasta femeie, doamna, domnisoara, tanara, fata... are avantajul de a fi fost angajata unei companii renumite si situatia ei sa fie mediatizata mai mult decat ar fi fost a mea, a ta, a noastra, oameni de rand. Dar mediatizarea, nu ajuta la nimic. Nu spala durerea... suferinta, rusinea pe care o resimti fara sa fie vina ta...

Am ascultat emisiunea lui Moise Guran, aici. M-au socat unele povesti pe care le-am auzit.

Mi-au amintit de o situatie din copilarie. Era toamna - iarna. Frig, oricum. Eram imbracata cu un training. Si purtam o geaca rosie. Lalaie. Aveam vreo 15 ani, daca nu ma insel. De felul meu, oricum, nu sunt vreo diva. Ma imbracam si ma purtam cam baieteste. Ma duceam la piata. La ora 10 dimineata. Un individ s-a luat dupa mine. M-a urmarit. Tot incerca sa afle cum ma cheama. Unde ma duc. Cati ani am. Unde stau. Etc.

Intai am crezut ca e un glumet. Cum se mai intampla, asa ca nu m-am temut prea tare. Apoi gluma a inceput sa se ingroase. Treceau minute bune. Nu scapam de el. Nu m-a maltratat fizic, dar sufleteste am ramas traumatizata o buna perioada de timp.

Imi repeta la nesfarsit faptul ca nu va pune mana pe mine, pentru ca nu vrea sa creada lumea ca vrea sa imi faca ceva. Dar la un moment dat a facut-o. M-a apucat de mana. Si s-a tot tinut dupa mine, intrebandu-ma si spunandu-mi lucruri. Intr-un final s-a oprit... in ziua respectiva. Apoi... catva timp, de cate ori ma vedea pe strada, venea la mine. Incepusem sa ma tem. Sa am impresia ca ma urmareste si ca stie unde stau. Si unde invat. Sa evit sa mai merg undeva neinsotita. La ore tarzii nici nu se mai punea problema.

La un moment dat a disparut. Nu stiu ce s-a intamplat cu el si nici nu imi pasa. Singurul lucru care m-a bucurat a fost ca nu l-am mai vazut. Ca nu m-am mai simtit agresata de el... Ceea ce mi s-a intamplat mie nu a fost asa grav. Nu m-a agresat fizic. Dar atunci stiu ca ma temeam. Si ca m-am speriat. Si-atunci... daca mie mi-a fost greu prin simplul fapt ca acel individ s-a tinut dupa mine, cum s-or fi simtit saracele, ele, victimele - fetele agresate, violate?

Nu stiu ce pedeapsa ar fi mai potrivita pentru ei. Suferinta pe care o resimti sunt sigura ca e de nedescris. Nici sa stea la inchisoare n-ar fi de ajuns. Pentru ca el ar sta 5 ani acolo, apoi ar iesi sa faca rau altor persoane. Dar victimele raman traumatizate toata viata. Mereu isi vor aminti prin ce-au trecut. Mereu vor avea impresia ca sunt in pericol. Mereu vor simti atingerile lor neplacute.

Imi pare rau ca exista oameni, cu precadere persoane de sex feminin, care trec prin asta. Care n-au puterea sa treaca peste spaima si rusinea resimtita. Imi pare rau ca exista barbati care fac asta. Si fac rau. Si mai rau imi pare ca exista copii care trec prin asa ceva. Nu as vrea sa fiu vreodata in locul lor. Si as vrea... ca niciodata sa nu se mai intample asa ceva...

Mai mult decat sa scriu aceste randuri n-am ce sa fac. Si n-am cum sa stiu ce simt persoanele respective. Le doresc doar putere si curaj!

Despre oamenii cu care lucrez

Nu va voi povesti ce fac eu zi de zi la birou, nici despre durerile de cap de rigoare... pe care fiecare dintre noi le resimte acolo unde lucreaza.

Vreau sa va povestesc despre taximetristi. Despre cel cu care am calatorit aseara. Si despre faptul ca printre ei sunt si oameni deosebiti, cu suflet minunat. Nu doar... exemple negative.

Pentru cei care nu stiu, lucrez la o firma care gestioneaza o aplicatie pentru smartphone cu ajutorul careia iti poti comanda un taxi fara a fi nevoit sa treci prin focul telefonic al dispeceratelor clasice.

Revenind: aseara cand am plecat de la birou am rugat pe unul dintre domnii care venisera la plata sa ma duca si pe mine pana la Universitate. A fost de acord.

M-am urcat in masina, a pornit, iar in timpul acesta ii povesteam cam pe unde ar trebui sa ajung.

Dupa maxim 5 minute din momentul pornirii mi-a spus ca ar vrea sa fim intelesi de la inceput: nu va voi lua niciun ban pentru cursa.

Eram cu gandul in alta parte...Am ramas surprinsa. I-am spus ca nu se poate si ca as prefera sa ii platesc. De fapt, am incercat sa ii si spun ca voi cobori din masina daca nu accepta plata intrucat este dreptul lui sa fie recompensat pentru munca pe care o face si nici nu vroiam sa imi fac vreo obligatie fara rost.

Si-a intors privirea la mine si mi-a spus ca daca insist sa platesc, ma poate lasa undeva ca sa imi caut un alt taxi. Mi-am dat seama ca nu prea am cum sa cobor si ca as fi chiar putin nebuna sa o fac, asa ca ... mi-am inghitit cuvintele, mi-am pastrat banii si am mers mai departe :).

Mi se pare un gest foarte frumos. Care mi-a amintit apoi de altele... Mi-a amintit de taximetristul care stia unde sa ma duca fara ca eu sa ii fi spus. Era a doua oara cand calatoream cu dansul. M-am urcat si m-a intrebat ce mai fac, daca vreau o bomboana, ceva despre aplicatie... timp in care am ajuns la jumatatea drumului si mi-am dat seama ca eu nu ii spusesem unde vreau sa ajung. Raspunsul a fost simplu, pai v-am mai dus si data trecuta, nu mai stiti?! Dintr-o (cel putin) suta de curse cate trecusera intre cele 2 calatorii ale mele in masina sa, el totusi a tinut minte unde trebuie sa ma duca.

In trafic, prin intersectii, pe la trecerile mele prin statiile de taxi, m-au mai salutat oameni care m-au tinut minte. Cel mai comic moment a fost cel in care au inceput sa claxoneze dupa mine pe strada, pentru ca a tinut in mod deosebit sa ma salute.

Meseria mea m-a ajutat sa imi schimb parerea despre taximetristi. Nu mai vad doar aspectele negative ale lor si ale activitatii pe care o desfasoara. Nu mi se mai par toti necinstiti, prost crescuti si... altele. Sigur, exista si exemple negative, dar ma bucur ca am invatat lectia asta.