Doliul

Dimineata, pe racoare, inspiratia e mare...

Scriu sa ma revolt. Scriu sa aflu. Si mai ales, scriu pentru ca simt. Scriu pentru ca nu inteleg "legile" nescrise ale pamantului.

Scriu pentru ca nimeni nu stie sa imi explice lucrurile altfel decat cu "asa e bine" sau pentru ca "asa se face".

Cred intr-o forta superioara. Intr-un Dumnezeu corect, darnic si iubitor, chiar daca uneori in viata noastra apar greutati si lucruri de neinteles.

Am pierdut de curand doi oameni dragi.
Intai pe bunica. Nici macar nu exista o legatura familiala intre noi. Era o persoana pe care am cunoscut-o in urma cu 10 ani. De care m-am atasat si care m-a indragit. Care mi-a suportat nazurile si tumulturile de la 20 de ani. Am impartit cu ea ganduri bune si rele, ne-am facut confidente si ne-am alinat durerile.

Apoi pe tatal lui B. M-a primit in casa cu bratele deschise si mi-a oferit, alaturi de mama lui B, cea mai de pret avutie a lor; acum si a mea: pe fiul lor - sotul meu.
Un om care si-a petrecut viata citind fel de fel de carti - din variate domenii, si care si-a investit timpul, si resursele, in educarea fiului sau.

Acum, ca "introducerea" a fost facuta, as vrea sa mi se explice modul in care ar trebui sa port doliul pentru cele doua persoane dragi mie, pentru a nu intra in gura lumii. Oare daca ma uit la televizor, durerea e mai mica? Oare daca nu dansez timp de un an persoana respectiva se va intoarce alaturi de mine? Ii respect pe amandoi. Si le multumesc din suflet pentru minunatele lucruri facute pentru mine, dar oare... Oare oamenii care au ramas nu merita sa le fiu alaturi?

Sa nu te implici in pregatirea mancarii daca esti ruda apropiata. Sa acoperi oglinda. Sa nu te uiti la televizor. Sa te imbraci in negru. Sa nu iti razi barba. Sa nu asculti muzica. Sa nu canti. Sa nu mergi la petreceri. Sa nu speli. Sa nu... ca nu e bine. Dar, nu va suparati, de ce nu e bine? Ce se intampla daca incalc "regula"... nu stie nimeni sa imi explice.

Cumva respectul meu pentru cei plecati sta in bluza neagra pe care o port? Eu spun ca nu. Sta in sufletul meu. Si e acelasi. Indiferent daca ma uit sau nu in oglinda. Si lacrimile vin cand vor ele. Nu cand le cere "publicul".

Asa ca, inca o data - in loc de incheiere, intreb: ce e doliul? Cine stie sa imi explice cum se tine si care este semnificatia pasilor ce trebuiesc parcursi? Astept raspuns :).