Doliul

Dimineata, pe racoare, inspiratia e mare...

Scriu sa ma revolt. Scriu sa aflu. Si mai ales, scriu pentru ca simt. Scriu pentru ca nu inteleg "legile" nescrise ale pamantului.

Scriu pentru ca nimeni nu stie sa imi explice lucrurile altfel decat cu "asa e bine" sau pentru ca "asa se face".

Cred intr-o forta superioara. Intr-un Dumnezeu corect, darnic si iubitor, chiar daca uneori in viata noastra apar greutati si lucruri de neinteles.

Am pierdut de curand doi oameni dragi.
Intai pe bunica. Nici macar nu exista o legatura familiala intre noi. Era o persoana pe care am cunoscut-o in urma cu 10 ani. De care m-am atasat si care m-a indragit. Care mi-a suportat nazurile si tumulturile de la 20 de ani. Am impartit cu ea ganduri bune si rele, ne-am facut confidente si ne-am alinat durerile.

Apoi pe tatal lui B. M-a primit in casa cu bratele deschise si mi-a oferit, alaturi de mama lui B, cea mai de pret avutie a lor; acum si a mea: pe fiul lor - sotul meu.
Un om care si-a petrecut viata citind fel de fel de carti - din variate domenii, si care si-a investit timpul, si resursele, in educarea fiului sau.

Acum, ca "introducerea" a fost facuta, as vrea sa mi se explice modul in care ar trebui sa port doliul pentru cele doua persoane dragi mie, pentru a nu intra in gura lumii. Oare daca ma uit la televizor, durerea e mai mica? Oare daca nu dansez timp de un an persoana respectiva se va intoarce alaturi de mine? Ii respect pe amandoi. Si le multumesc din suflet pentru minunatele lucruri facute pentru mine, dar oare... Oare oamenii care au ramas nu merita sa le fiu alaturi?

Sa nu te implici in pregatirea mancarii daca esti ruda apropiata. Sa acoperi oglinda. Sa nu te uiti la televizor. Sa te imbraci in negru. Sa nu iti razi barba. Sa nu asculti muzica. Sa nu canti. Sa nu mergi la petreceri. Sa nu speli. Sa nu... ca nu e bine. Dar, nu va suparati, de ce nu e bine? Ce se intampla daca incalc "regula"... nu stie nimeni sa imi explice.

Cumva respectul meu pentru cei plecati sta in bluza neagra pe care o port? Eu spun ca nu. Sta in sufletul meu. Si e acelasi. Indiferent daca ma uit sau nu in oglinda. Si lacrimile vin cand vor ele. Nu cand le cere "publicul".

Asa ca, inca o data - in loc de incheiere, intreb: ce e doliul? Cine stie sa imi explice cum se tine si care este semnificatia pasilor ce trebuiesc parcursi? Astept raspuns :).

Un camin. Nu doar o casa...

AMR 15 zile in care trebuie sa gasim acel spatiu minunat, care sa reprezinte locul nostru special pentru anii ce vor veni. Nu doar o casa, ci un camin.

Later edit: l-am gasit. Si ne mutam in el.

1 august. Un nou inceput. Acasa la noi!

AMR 3 zile.

Ce e dragostea?

Nu am stiut care este definitia dragostei. Dar am stiut ca o simt in momentul in care imi lipseai. Nu am crezut ca pot face compromisuri in viata mea pana in momentul in care tu ai gresit. Iar eu am inteles ca in loc sa te indepartez si sa te judec, mai bine te ajut sa indrepti situatia.

Nu as sti sa explic altora ce e iubirea. Dar as sti sa mi-o explic mie. E momentul acela cand tu, frant de oboseala te duci sa imi faci un ceai pentru ca nu pot sa adorm. Sau momentul acela in care tu ma ierti ca am fugit cu papucii tai pentru ca pe ai mei nu i-am gasit pe partea mea de pat.

Nu stiu cum pot altii sa isi imparta iubirea intre mai multe persoane. Nu acest tip de iubire!

Ce e dragostea? E acel amestec de ceva cu ceva, care iti da o stare de nedescris. Este acel moment in care el renunta la filmul cu bataie, pentru filmul siropos la care i-ar placea ei sa se uite.
E acel moment in care... sufletul unuia e spart in bucatele, iar celalalt incearca sa il recompuna. Cand unuia dintre ei ii este rau, iar celalalt incearca sa ii aduca alinarea.

Dragostea, acel ceva de nedescris, cand el si ea privesc inainte si vad un drum lung, pe care doresc sa il parcurga impreuna, pana cand inevitabil se vor desparti pentru a se reintalni intr-o alta lume!

Eu sunt Malala

Am citit cartea scrisa de Malala, cea mai tanara castigatoare a unui premiu Nobel pentru pace. Am citit-o si am fost surprinsa de gestul de neconceput al unui om ce crede in Dumnezeu. Un Dumnezeu care, indiferent cum se numeste, propovaduieste bunatatea intre semeni.

Am terminat de citit cartea luni, 05.01.2015. Miercuri, 07.01.2015 s-a intamplat... ceva de neimaginat. La Paris. Si atunci mi-am amintit de paragraful acesta din cartea Malalei, referitor la exercitiile facute in scoli de catre refugiati:

<< Copiii din taberele de refugiati chiar studiau dupa niste manuale tiparite de o universitate americana, in care aritmetica de baza era predata folosind termeni militari. Contineau exemple ca: "Daca dintre 10 necredinciosi rusi 5 sunt ucisi de un musulman, mai raman doar 5" sau "15 gloante - 10 gloante = 5 gloante". >>

Malala mi-a mai amintit un lucru:

"Noi, oamenii, nu pricepem cat de mare este Dumnezeu. Ne-a dat o minte extraordinara si o inima sensibila. Ne-a binecuvintat cu doua buze cu care sa vorbim si sa ne exprimam sentimentele, cu doi ochi cu care sa vedem lumea plina de culori si frumusete, cu doua picioare cu care sa mergem pe drumul vietii, cu doua maini cu care sa facem treaba, cu un nas care simte toate parfumurile minunate si cu doua urechi cu care sa auzim cuvinte de dragoste. Asa cum am constatat eu de cand nu mai auzeam cu o ureche, nu ne dam seama de cat de multa putere sta in fiecare organ de simt pana cand nu ne pierdem unul."

In opinia mea, noi, oamenii... ar trebui sa petrecem cat mai mult timp alaturi de cei dragi pentru ca apoi sa nu regretam alegerile facute...

De gasit titlu

Cand viata iti pune lucruri pe tava si tu nu stii sa le primesti inseamna ca ai o problema pe care trebuie sa o lamuresti. Cand viata iti da alimente si nu esti in stare sa le gatesti o sa iti ofere si momente in care ti-ai fi dorit sa le pretuiesti. Cadouri primim multe. Pacat ca nu oferim. Ganduri curate sunt multe, pacat e ca nu le traim. Ai vrea tu sa stii multe... pe care eu nu vreau sa ti le spun. Gandindu-ma la mine, ma-ntreb unde am gresit. Gandindu-ma la tine ma-ntreb de ce ti se pare gresit. Suntem suflete aparte; fiecare dorim... niciodata nu am sa inteleg insa, de ce nu ne unim. De ce cauti lupta in loc sa accepti ca unde e lume mai multa e si bine, la fel.

Amestec de ganduri

Am ajuns sa vad binele si sa nu mi-l doresc...

M-am uitat la televizor. La emisiunea "Visuri la cheie". O emisiune pe cat de minunata prin ceea ce face, pe atat de trista, intrucat cazurile prezentate acolo sunt foarte speciale. Oameni care se confrunta cu atatea greutati... Cu probleme de sanatate, de cele mai multe ori. Dar mai trist decat boala in sine e faptul ca afecteaza copii. Omuleti mici si sensibili. Care nu au cunoscut frumusetile vietii decat vazandu-le traite de altii. Suflete calde care nu au facut rau nimanui. Care nu au suparat cu nimic. Dar care platesc pentru ceva - posibile greseli - pe care nu doar ca nu le-au comis, ci nici nu le-au gandit vreodata.

Viata mea, cu gandurile mele, reprezinta ceva frumos si sanatos si nu atat de greu pe cat il vad eu; pe care trebuie sa invat sa il accept asa cum e.
Nu vreau binele acela intrucat ascunde povesti prea triste si prea grele... ale unor parinti curajosi, luati pe nepregatite de boli necrutatoare. Parinti minunati care fac tot posibilul pentru a isi salva copiii si pentru a ii scuti de poveri de neinteles pentru sufletele lor.

Am vazut binele si nu mi-l doresc. Nu binele obtinut asa!

Au trecut ani...

... buni de cand mi-ai scris aceste randuri.

Pe-atunci ma intrebam ce cadou "mult mai mare" as putea sa iti cumpar. Inventam lucruri cu care sa te recompensez fara sa fiu nevoita sa le cer bani parintilor. Mi se parea greu sa fii copil si sa nu ai jucariile pe care ti le doresti.

Am impartit multe cu tine. De la nimicuri pe seama carora ne amuzam impreuna acum, pana la probleme, reale, care si-au pus amprenta asupra sufletelor noastre si ne-au format ca adulti.

Astazi stiu! Stiu care este cel mai mare cadou pe care ti-l pot oferi: dragostea mea. Prietenia mea!

Umarul meu, pe care sa plangi indiferent unde te afli. Acum stiu ca prietenia adevarata rezista indiferent de distanta si ca dainuie in timp, fara sa judece si fara sa ceara socoteala.

Cineva spunea ca dragostea nu este limitata. Ca dragostea nu este intr-o cantitate fixa pe care o imparti cu cei din jurul tau. Dragostea creste mereu. Este infinita si suficienta pentru toate sufletele pereche sufletului tau.

Iti urez, astazi, "La multi ani!". Si suficient de multa intelepciune incat sa apreciezi bucuria pe care o regasim in lucrurile marunte. Gesturile mici ne umplu viata, insa din pacate nu avem suficient de multa ratiune incat sa intelegem acest lucru imediat, iar astfel ajungem sa pretuim ceva abia dupa ce l-am pierdut.

Mi-a fost greu sa inteleg ca ai crescut. Mai am si acum momente in care mi se pare ca esti mica si necoapta. Dar apoi imi demonstrezi contrariul prin deciziile pe care le iei. Prin curajul cu care infrunti viata si greutatile ei.

Dumnezeu mi-a dat o sora care sa o inlocuiasca pe cea pe care am pierdut-o. Mi-a dat ocazia sa te ajut sa inveti sa citesti, sa scrii, sa socotesti. Sa reinventez cu tine felurile de mancare. Sa ma supar cand nu ma ascultai sau cand luai o nota mica. Si... sa ii urez multa sanatate, fericire si putere sa mearga mereu mai departe, oricat de anevoios ar fi drumul pe care a pornit.

Imi este dor de tine!

Ochi in ochi

Stam de 2 ore fata in fata si ne privim. Ochi in ochi s-ar putea spune, daca el ar avea ochi... ne intrebam cum am putea sa schimbam ceva in relatia noastra. Sa nu mai fie asa... obositoare. Stresanta. Sa nu ne mai chinuim unul pe celalalt.

Stam de 2 ore impreuna. Atingandu-ne unul pe celalalt, intrebandu-ne daca vreodata vom mai putea sa traim unul fara celalalt. Gandindu-ne, probabil, cum a fost viata inainte sa ne avem. Si de ce, desi ne petrecem atat de mult timp impreuna, suntem atat de... altfel.

Nici nu stiu cand a trecut atata timp. Macar daca as fi putut sa ii spun ceva. Dar n-am reusit. Nu s-a creat niciun fel de conexiune intre noi. Doar ne-am privit si... atat!?!

Noroooc cu prietenii care sunt cu noi: G, M, F. Ei ne-au ajutat sa mai interactionam un pic. Ne-au dat timp sa clipim din cand in cand. Sa avem senzatia ca ne-am inteles. Daca a trecut atata timp... as zice ca nu a fost tocmai un succes, nu?

Oare caldura lui se poate interpreta ca fiind o dovada a faptului ca si el ar vrea mai mult? Oare faptul ca si el ma priveste fix in ochi inseamna ca ar vrea sa ii spun ce am pe suflet? As vrea uneori sa imi raspunda. Sa imi arate unde gresesc, cu toate cuvintele, nu doar cu (cateva) sunete (mormaieli) pe care oricum nu le inteleg. Sa nu ma mai chinui sa il privesc in ochi pentru a imi da seama (singura) ce e gresit. Ce nu se potriveste.

Ah, daca ar vorbi cu mine... daca s-ar opri din a ma privi si... oare de ce nu pot sa ii spun ce am pe suflet? De ce nu pot sa ii spun ce vreau cand trebuie si nu cand e prea tarziu?

Stam de 2 ore impreuna si suntem mai straini ca la inceput. Oare s-o fi plictisit? Eu am obosit! Mi-am pierdut rabdarea. L-as lua si... as da cu el de pamant! Mi-am pus mainile la ochi. Nu mai suport privirea lui atat de luminoasa si totusi rece.

Pauza.

Tot aici. Au mai trecut 2 ore. S-a facut 6. Inca 2 ore si plec. A ramas atat de putin timp in care ne mai putem privi. Si apoi? Apoi voi privi in ochii altcuiva. Oare ce o fi in sufletul lui? As zice ca nimic... din moment ce nu reactioneaza in vreun fel. Sta, ma priveste si tace. Accepta tot ce ii spun. Nici macar nu mai mormaie. S-o fi impacat cu gandul?

Trebuie sa plec. Dar e atat de greu. Odihneste-te, calculatorule! Diseara o sa am nevoie din nou de tine... Facem noapte alba, iar, privindu-ne in ochi!

Acel moment cand...

Viata isi face de cap. Acel moment cand timpul nu mai are rabdare. Acel moment cand realizezi cati ani au cei dragi ai tai. Cati ani ai tu. Cate lucruri ai fi vrut sa fi facut pana acum. Si cand incepi sa intelegi de ce in copilaria ta vedeai fete triste. Obosite. Al caror rost nu il stiai.

Acel moment in care ajungi sa pretuiesti copilaria mai mult decat orice. Si in care ti-ai da tot prezentul pentru o clipa din fericirea aceea pura si simpla pe care nu ai mai avut ocazia sa o simti de mult.

Cautam in fiecare clipa solutii pentru probleme pe care ni le imaginam a fi mai mari decat ale celorlalti. Pe care uneori chiar noi le creem. Intrucat nu avem timp. Sau rabdare. Sa ne petrecem timpul cu cei dragi. Sa ii ascultam. Sa ii intelegem. Sa ii ajutam. Intotdeauna suntem pe fuga. Mereu gasim ceva mai important.

Acel moment cand timpul nu mai are rabdare... cand nimic nu iti mai poate reda zambetul. Cand ai vrea sa lupti si nu poti. Cand te-ai poticnit in gandurile tale. Cand ai nevoie de ceva mai mult decat ai, fara sa stii ca ai deja mai mult decat meritai

Acel moment cand timpul trece si iti dai seama ca te-ai apucat sa scrii un articol de 2 luni si inca nu l-ai publicat.

Copyright: George Iftimoaie

Ma mananca degetele

Sa scriu la nesfarsit. Pana imi dau suflarea. Pana cand "vars" tot ce am acumulat de atunci si pana acum.

De cand...? De atunci!

De cand nu mai stiu sa ma bucur de lucrurile simple. Din momentul in care timpul a devenit cel mai mare dusman al meu. Da... din ziua in care nimicul s-a instalat confortabil pe scaunul meu si nu mai vrea sa plece.

Ah... si atata am acumulat. Si nu mai vrea sa plece. S-a lipit de fundul tavii. As fi zis ca zaharul ars. Dar si ala se curata. As fi zis ca timbrul de scrisoare. Dar in zilele noastre si timbrele au personalitate :).

Citesc articole ale unor oameni care au depasit greutatile vietii. Care au ajuns un exemplu pentru cei din jur. Ale unora care astazi dau lectii celorlalti...
Apoi citesc articolele unora care par destepti. Si ma intreb daca intr-adevar sunt. Daca faptul ca au multe like-uri, multe postari si de nenumarate multe alte ori mai multi cititori este suficient de "etalon" incat sa cred ca sunt in masura sa imi spuna mie ca este gresit felul in care aleg sa imi traiesc sau nu viata.

Ma manaca degetele si ar scrie intr-una... Pana cand ar termina toate cuvintele de pe fata pamantului!

De ziua ei...

N-am avut bani sa ii cumpar ce si-ar fi dorit. Stie deja ca nu castig destul de bine...

N-am avut niciun strop de inspiratie, ce alt cadou sa ii cumpar. Stie deja ca nu ma pricep...

Candva... N-am avut nici macar intentia sa ii fiu prietena. Si uite ca i-am ajuns!

Nu, nu o sa va spun de cati ani ne cunoastem. Si nici cati au trecut de cand suntem prietene.

Nu, nici cati ani implineste ea. Atunci o sa va dati seama ca suntem de aceeasi varsta.

O sa va spun asa: am luat contact cu ea prima data la un examen. Ea a fost scoasa din examen, pe motiv ca a copiat. Eu am fost mustrata cand s-au dat rezultatele. Am fost confundata cu fata care copiase.

Din cauza asta nu mi-a placut de ea.

Aaa... Si pe motiv ca avea tocuri cu care calca prea apasat pentru gusturile mele.

Am tinut-o asa 2 ani. Nu o vedeam prea des, ceea ce era bine. Pana cand... am ajuns mai aproape de ea. Fortate de imprejurari, desigur. Nu prea imi sta in caracter sa fiu nepoliticoasa. Poate mai mult taioasa. Dar asta e partea a doua.

Nu imi aduc prea multe aminte din primii 3 ani. Nu stiu cum de-am ajuns sa ne invartim in cercuri mai comune decat cel in care eram deja. Apoi am inceput sa iesim la suc. Sa vorbim pe mess. La telefon. Apoi am devenit colege de birou. Apoi am avut din ce in ce mai multi prieteni comuni. Apoi am inceput sa iesim in club. Apoi sa ne povestim vrute si nevrute. Sa ne impartasim greutatile, secretele... Sa ne sfatuim una pe cealalta. Sa ne certam cateodata. Sa ne bombanim reciproc.

Ea a venit la nunta mea. Eu abia astept sa ma duc la a ei. Ea e mica de inaltime. Si arata bine. Eu nu. Ea mananca sanatos. Eu toate prostiile din lume. Ea e draguta ca o floricica. Si gadilata de un nerv pentru ca ii spun pe nume care ei nu ii plac. Dar ma accepta asa cum sunt. Un fel de extensie a ei.

Si ii multumesc pentru asta!

Sex and the city. Reloaded

Cred ca "Sex and the city" este si va ramane filmul / serialul meu preferat.
Prima data am auzit despre el mica fiind, iar parintii nu imi dadeau voie sa ma uit la el. Nu stiam exact de ce, iar ei nu s-au gandit ca ar fi important sa imi povesteasca. Presupun ca nu l-au urmarit nici ei si doar si-au imaginat din titlu ca este un film nerecomandat minorilor. Asa cum, probabil, era incadrat de catre cei de la postul respectic de televiziune.

Am crescut apoi si am vazut cateva episoade, pe sarite. Apoi am mai crescut un pic si mi-am propus sa il urmaresc. Asa a inceput maratonul Sex and the city. Nu dormeam prea mult noaptea. Ziua nu faceam mare lucru... ba chiar am si tratat cu indiferenta vreo 2 examene... asta ramane secretul nostru, da?

In noaptea asta, cam la fel ca in celelalte nopti din saptamana, nu prea am dormit. Si butonand televizorul am ajuns la serialul cu pricina.
Cunoscatorii vor incadra usor momentul... Miranda se pregateste de mutarea in Brooklyn. Carrie are prima cearta cu rusul. Charlotte primeste vestea ca nici de data asta nu a ramas insarcinata, iar Samantha... Samantha are cancer.
Este momentul in care se duce la chimioterapie. Este momentul in care ii cade parul. E momentul in care simte nevoia ca cineva sa ii asculte gandurile. Si... mai este acel moment in care oamenii dragi ei o sustin. Gratuit. Suta la suta. Fara falsitate. Fara sa ii arate ca si ei sunt speriati. Fara sa mai puna intrebari inutile. Doar pentru ca ii erau prieteni adevarati.

Acum am inteles de ce copiii nu se pot uita la filmul asta. Nu datorita scenelor fierbinti. Nu datorita limbajului colorat. Si cu siguranta nu din cauza ca ar incuraja consumul de alcool. Ci datorita faptului ca e greu pentru un copil sa inteleaga moartea. Si e imposibil de explicat de ce lui tanti ii cade parul. Si de ce doamnei Stork nu ii place catelusul acela dragut de care Charlotte s-a indragostit la prima vedere.

Cu toate astea, sunt de parere ca nu ar trebui interzis. Pentru ca este cel mai frumos model de prietenie, loalitate si sinceritate. Iar acestea sunt calitati care, noua - oamenilor mari, ne lipsesc din ce in ce mai mult.

Grozav film. Noapte buna!

Esti falsa...

"Te iubesc atat de mult incat nu mai pot trai fara tine."

"Nu vreau sa mai traiesc". "Nu pot". "Nu am de ce". "Pentru ce". !?!

Realitatea e ca... Esti atat de falsa incat poti sa joci orice rol iti propui.

Cel de om fericit. Cel de om trist. Dar cel mai bine te pricepi sa il joc pe cel de victima.

"Victima" a rautatii celor din jurul tau. Pe care tu ii iubesti, ii respecti si ii sprijini intotdeauna cand au nevoie.

Te scuzi ca ai gresit, n-ai vrut, iti pare rau. Dupa ce m-ai umilit. Si m-ai jignit. Si mi-ai trantit in fata tot felul de reprosuri. Si ai facut fete - fete. Si aproape ai fi scapat si o lacrima. Pentru ca de fapt aveai impresia ca eu te-am jignit. Ca eu am ceva cu tine. Ca tu esti cea nedreptatita.

Te-ai pus vreodata in locul meu? Ti-ai imaginat ce e in sufletul meu? Te-ai intrebat vreodata ce m-a determinat sa reactionez asa? Te-ai gandit ca poate tocmai de la tine am invatat sa ma comport asa?

Da, ai dreptate. Esti o victima. Propria ta victima. A rautatii si a indiferentei. A capacitatii de a calca pe cadavre fara sa iti pese de cei din jurul tau. Esti o victima. A TA.

Stiu, unii ar spune ca de fapt esti puternica. Si reusesti sa te detasezi de probleme si sa mergi mai departe. Dar asta ar zice-o doar cei care nu te cunosc. Cei care... n-au suflet. La fel ca si tine.

Te recunosti?

Poate pentru ca e vorba despre tine... te-ai gandit?

Calatorii CFR beneficiaza de transport gratuit pe rute la alegere

Nu mi-am mai vizitat parintii de 2 luni. Pentru ca nu am avut timp si pentru ca nu am avut bani de bilet.
Am reusit intr-un final sa fac rost de suma necesara sa pornesc la drum. Se pare ca cei care se ocupa de site-ul CFR n-au fost nici ei informati de modificarile produse! Un drum plin de surprize...
In primul rand, fumatul nu mai este interzis. Sau cel putin, asta am dedus impreuna cu multe alte persoane care, la fel ca si mine, s-au trezit asfixiate de fum de tigara in timpul deplasarii cu trenul Inter Regio care circula pe ruta Bucuresti Nord - Vatra Dornei.
Nu i-am inteles pe indivizii care insistau sa coboare din tren pentru a fuma... Cred ca si ei au fost neinformati.
In al doilea rand se vand si bilete la vagon de dormit - la un tren care nu contine asa ceva - dupa cum mi s-a explicat cand am intrebat daca doamna care dormea de-a curmezisul pe hol are bilet la cuseta. Domnul controlor a insistat sa imi arate ca dansa a platit bilet mai scump decat mine. Dar nu mi-a aratat in schimb cat a platit domnul care o insotea... 
Sau copiii. Stiu, stiu, copiii beneficiaza de gratuitate. M-am dumirit. La fel cum m-am dumirit si ca biletul la supra pret achizitionat de o persoana direct de la domnii controlori permite calatoria gratuita a unui insotitor. Asadar, 2 bilete la pret de unul.
Ca sa citez un clasic in viata... Maxim am zis!!!

Multumim CFR pentru conditiile decente create pentru noi... Fraierii care platesc bilet inainte de a se urca in tren, asa cum e normal.

PS: aproape ma impresionase domnul controlor. Si l-as fi crezut... Daca respectabilul domn de etnie - partenerul doamnei de la "vagonul de dormit", nu ar fi declarat in gura mare faptul ca nu si-a cumparat bilet!

A fost o data, ca niciodata, ca daca n-ar fi fost nu s-ar fi povestit...

A fost candva, o fata careia viata i-a demonstrat ca prieteniile la distanta nu rezista. Ca ochii care nu se vad intr-adevar se uita. Aceasta fata a fost plecata la un moment dat la Rm. Valcea la un... Concurs.

Acolo a impartit camera cu mai multe fete, pentru vreo 5 zile. La sfarsitul concursului a facut schimb de adrese cu 2 dintre ele, in speranta ca vor coresponda pe viitor. Nu a trecut mult timp, pana cand si-a luat inima in dinti si a scris primele 2 scrisori. Doar una dintre ele a primit raspuns. Si-a zis ca poate, prima s-a pierdut. Asa ca a mai scris 2. Una ca raspuns, cealalta pentru a o inlocui pe cea pierduta. Din nou, un singur raspuns. N-as spune acum ca a fost cine stie ce tragedie... Dar, dezamagirea a existat.

Timpul a trecut. Scrisorile s-au trimis in continuare... Apoi, una dintre ele a plecat la facultate. La scurt timp cealalta a plecat din tara. Scrisorile s-au mai rarit, dar au continuat. Ulterior s-au transformat in mesaje electronice. Lipsa de timp, cresterea responabilitatilor si-au spus cuvantu, ce-i drept, dar au continuat.

Si continua si in zilele noastre. La aproape 10 ani dupa.

Iti multumesc, draga mea Cleo!

Acel moment cand...

ai vrea sa faci ceva, dar nu stii exact ce si cand si cum si... Unde. Cand iti lipseste ceva, dar parca nu atat de mult pe cat ti-ar fi lipsit acum ceva timp cand nu aveai acest ceva care compenseaza absenta primului.

Coincide cumva cu acel celalalt moment cand iti dai seama ca ai crescut / evoluat si ca lucrurile care te faceau fericit in trecut acum nu mai au aceeasi importanta.

Cumva iti place in prezent, cand jucariile s-au schimbat, devenind mai complexe. Cand puzzle-ul are mai multe piese, dar iti lipseste simplitatea si ordinea din trecut.

Victima fara voia mea...

Joi. 12.09.2013

In zilele noastre, la TV si nu numai, se discuta o serie de chestiuni, care mai de care. Vorba unei doamne de-am auzit-o pe strada: "intai s-a vorbit despre Becali. Apoi despre regele Cioaba". Acum e despre caini si despre Ionut, Dumnezeu sa-l odihneasca. Si despre Rosia Montana, cianura, ecologizare.

Azi, pentru mine, e despre o femeie. O femeie care ziua in amiaza mare a fost violata de catre un individ.

Aceasta femeie, doamna, domnisoara, tanara, fata... are avantajul de a fi fost angajata unei companii renumite si situatia ei sa fie mediatizata mai mult decat ar fi fost a mea, a ta, a noastra, oameni de rand. Dar mediatizarea, nu ajuta la nimic. Nu spala durerea... suferinta, rusinea pe care o resimti fara sa fie vina ta...

Am ascultat emisiunea lui Moise Guran, aici. M-au socat unele povesti pe care le-am auzit.

Mi-au amintit de o situatie din copilarie. Era toamna - iarna. Frig, oricum. Eram imbracata cu un training. Si purtam o geaca rosie. Lalaie. Aveam vreo 15 ani, daca nu ma insel. De felul meu, oricum, nu sunt vreo diva. Ma imbracam si ma purtam cam baieteste. Ma duceam la piata. La ora 10 dimineata. Un individ s-a luat dupa mine. M-a urmarit. Tot incerca sa afle cum ma cheama. Unde ma duc. Cati ani am. Unde stau. Etc.

Intai am crezut ca e un glumet. Cum se mai intampla, asa ca nu m-am temut prea tare. Apoi gluma a inceput sa se ingroase. Treceau minute bune. Nu scapam de el. Nu m-a maltratat fizic, dar sufleteste am ramas traumatizata o buna perioada de timp.

Imi repeta la nesfarsit faptul ca nu va pune mana pe mine, pentru ca nu vrea sa creada lumea ca vrea sa imi faca ceva. Dar la un moment dat a facut-o. M-a apucat de mana. Si s-a tot tinut dupa mine, intrebandu-ma si spunandu-mi lucruri. Intr-un final s-a oprit... in ziua respectiva. Apoi... catva timp, de cate ori ma vedea pe strada, venea la mine. Incepusem sa ma tem. Sa am impresia ca ma urmareste si ca stie unde stau. Si unde invat. Sa evit sa mai merg undeva neinsotita. La ore tarzii nici nu se mai punea problema.

La un moment dat a disparut. Nu stiu ce s-a intamplat cu el si nici nu imi pasa. Singurul lucru care m-a bucurat a fost ca nu l-am mai vazut. Ca nu m-am mai simtit agresata de el... Ceea ce mi s-a intamplat mie nu a fost asa grav. Nu m-a agresat fizic. Dar atunci stiu ca ma temeam. Si ca m-am speriat. Si-atunci... daca mie mi-a fost greu prin simplul fapt ca acel individ s-a tinut dupa mine, cum s-or fi simtit saracele, ele, victimele - fetele agresate, violate?

Nu stiu ce pedeapsa ar fi mai potrivita pentru ei. Suferinta pe care o resimti sunt sigura ca e de nedescris. Nici sa stea la inchisoare n-ar fi de ajuns. Pentru ca el ar sta 5 ani acolo, apoi ar iesi sa faca rau altor persoane. Dar victimele raman traumatizate toata viata. Mereu isi vor aminti prin ce-au trecut. Mereu vor avea impresia ca sunt in pericol. Mereu vor simti atingerile lor neplacute.

Imi pare rau ca exista oameni, cu precadere persoane de sex feminin, care trec prin asta. Care n-au puterea sa treaca peste spaima si rusinea resimtita. Imi pare rau ca exista barbati care fac asta. Si fac rau. Si mai rau imi pare ca exista copii care trec prin asa ceva. Nu as vrea sa fiu vreodata in locul lor. Si as vrea... ca niciodata sa nu se mai intample asa ceva...

Mai mult decat sa scriu aceste randuri n-am ce sa fac. Si n-am cum sa stiu ce simt persoanele respective. Le doresc doar putere si curaj!

Despre oamenii cu care lucrez

Nu va voi povesti ce fac eu zi de zi la birou, nici despre durerile de cap de rigoare... pe care fiecare dintre noi le resimte acolo unde lucreaza.

Vreau sa va povestesc despre taximetristi. Despre cel cu care am calatorit aseara. Si despre faptul ca printre ei sunt si oameni deosebiti, cu suflet minunat. Nu doar... exemple negative.

Pentru cei care nu stiu, lucrez la o firma care gestioneaza o aplicatie pentru smartphone cu ajutorul careia iti poti comanda un taxi fara a fi nevoit sa treci prin focul telefonic al dispeceratelor clasice.

Revenind: aseara cand am plecat de la birou am rugat pe unul dintre domnii care venisera la plata sa ma duca si pe mine pana la Universitate. A fost de acord.

M-am urcat in masina, a pornit, iar in timpul acesta ii povesteam cam pe unde ar trebui sa ajung.

Dupa maxim 5 minute din momentul pornirii mi-a spus ca ar vrea sa fim intelesi de la inceput: nu va voi lua niciun ban pentru cursa.

Eram cu gandul in alta parte...Am ramas surprinsa. I-am spus ca nu se poate si ca as prefera sa ii platesc. De fapt, am incercat sa ii si spun ca voi cobori din masina daca nu accepta plata intrucat este dreptul lui sa fie recompensat pentru munca pe care o face si nici nu vroiam sa imi fac vreo obligatie fara rost.

Si-a intors privirea la mine si mi-a spus ca daca insist sa platesc, ma poate lasa undeva ca sa imi caut un alt taxi. Mi-am dat seama ca nu prea am cum sa cobor si ca as fi chiar putin nebuna sa o fac, asa ca ... mi-am inghitit cuvintele, mi-am pastrat banii si am mers mai departe :).

Mi se pare un gest foarte frumos. Care mi-a amintit apoi de altele... Mi-a amintit de taximetristul care stia unde sa ma duca fara ca eu sa ii fi spus. Era a doua oara cand calatoream cu dansul. M-am urcat si m-a intrebat ce mai fac, daca vreau o bomboana, ceva despre aplicatie... timp in care am ajuns la jumatatea drumului si mi-am dat seama ca eu nu ii spusesem unde vreau sa ajung. Raspunsul a fost simplu, pai v-am mai dus si data trecuta, nu mai stiti?! Dintr-o (cel putin) suta de curse cate trecusera intre cele 2 calatorii ale mele in masina sa, el totusi a tinut minte unde trebuie sa ma duca.

In trafic, prin intersectii, pe la trecerile mele prin statiile de taxi, m-au mai salutat oameni care m-au tinut minte. Cel mai comic moment a fost cel in care au inceput sa claxoneze dupa mine pe strada, pentru ca a tinut in mod deosebit sa ma salute.

Meseria mea m-a ajutat sa imi schimb parerea despre taximetristi. Nu mai vad doar aspectele negative ale lor si ale activitatii pe care o desfasoara. Nu mi se mai par toti necinstiti, prost crescuti si... altele. Sigur, exista si exemple negative, dar ma bucur ca am invatat lectia asta.

Arieseni. Recenzie in imagini

La Arieșeni acum sunt 20°. La București sunt 30°.
De la București pana la Arieșeni, dacă mergi cu mașina, faci vreo 8 ore. Pentru mine, care nu sunt iubitoare de transport cu autoturisme, autocare, auto... drumul până acolo a părut de două ori mai lung.

La Arieșeni e verde. Mult verde. Este și gri. Dar verdele predomină. Iar griul, e mai dulce. Mai curat.
 

 

happy anniversary

 

Pentru tine, Cata! Jurnal de calatorie :)

Sa stii ca am ajuns cu bine.

Drumul a fost lung, dar a meritat. Aici la Arieseni, peisajele sunt superbe, iar vremea e minunata. Nu sunt 50 de grade ca la voi la Bucuresti, nu e nici praf, nici aglomeratie.

De la noi din camera se aude susurul unui rau care trece prin fata pensiunii, iar peisajul este format din brazi, nu din blocuri inalte ca brazii :).
Deja am fost sa vizitam Pestera Scarisoara. Eu n-am avut curaj sa cobor toate scarile catre adancuri, dar am ramas oricum impresionata de realizarile naturii, cat am mers.

A doua zi am fost la Pestera lui Ionele (in care am si intrat) si pe Cheile Ordancusei.

Cam atat, momentan. Am vrut sa iti scriu, asa cum ti-am promis, sa iti transmit pulsul Arieseniului.

Iti pun si o poza, pana una alta...

"Sămânțarele"

"Sămânțarele" reprezintă o specie a publicului larg, ușor de confundat cu oamenii de rând. Ceea ce le diferențiază de restul, însă, este capacitatea lor de a sparge între dinți semințe de floarea soarelui, cu o nesimțire fără margini.

"Sămânțarele", nu consuma orice fel de semințe, ci le preferă pe cele din imagine:

Le poți găsi în diverse locuri, de la birouri de companie, până la scări de bloc. Urma le-o iei ușor, după cojile împrăștiate pe unde au trecut. Cele pe care le descriu astăzi le-am întâlnit în fața blocului. Ocupația lor de zi cu zi este statul acasă, sub pretextul că îngrijesc de copii. Plozi mici, cu viitorul ratat, datorită unor mame fără considerație față de oamenii care duc în cârcă mobilă, saci sau alte articole, pentru că trebuie să se mute dintr-o casă în alta sau pentru simplul fapt că trebuie să intre în scară întrucât acolo este locuința lor.

Semnalul ieșirii la marea "sămânțăreală" e dat de ajungerea consorților acasă, după o zi de muncă. Își iau plozii, sub pretextul că îi scot la plimbare. Își iau consoartele sub pretextul că trebuie să petreacă timp împreună. Dar de fapt, ei își petrec timpul împreună cu o bere, două beri... depinde. Prezența soților "sămânțarelor" este depistata după cutiile de bere ce rămân în urma lor.

"Sămânțarele" au o duzină de calități (ordinea enumerării este aleatorie): 

- eleganță în exprimare: dacă pericolul se apropie de ele, în loc să îl evite, i se adresează cu "băi, băi!";

- gospodare, pricepute în ale construcției: pun coajă peste coajă, până când iși construiesc propriul turn din coji de semințe.

- bogate in minerale: asimilate din sarea și substanțele cu care sunt tratate semințele pe care le consumă.

- mame desăvârșite: copiii lor vor crește într-o familie modrnă, învățând de la modelele pe care le au cum să NU fie onești, respectuoși, dar mai ales... ordonați și atenți cu mediul.

- protejează natura: (semințele si cojile aferente) din pământ au răsărit, în pământ se întorc;

Caracterizarea lor ar putea fi mai lungă... dar cum ele nu sunt suficient de culte încât să știe ce înseamnă duzină, nu vor sesiza faptul că numărul nu coincide...

Cam atât, momentan. Dar cum de la 1 August sunt vecinele mele de scară, presupun că povestea va continua...

little button and spot

We found ourselves some new pet names.
Spot
Little button

Our new characters are such travelling fanatics, that they have a new trip almost every weekend. They like very much their traveling life that now... started another one :-).

When they are not travelling, they work. Daily job, part time job, administrative tasks at home. And now, they are moving. The crib they lived in is being sold. But they found a new one. And to celebrate the new names they're going to decorate it with spots and buttons.

Little button has decided this, just now. What do you think, spot? :p

Kiss u!

Intr-o zi cam pe la pranz

Intr-o zi cam pe la pranz,
Gheorghita mergea cu-n manz,
Cum mergea cu manzu-agale
Ii iesi un hot in cale.
Hotul fiind bandit in fire
Ii lua manzul cu grabire,
Gheorghita ramase cu buza umflata,
Ca n-a avut cu el o bata luata,
Pe bandit sa-l bata.

Nichita Stanescu

The prize of life

 

 I'm a winner. Lost in my wedding dreams, denying the truth in my life, I'm still a winner.

Why? Due to the people in my life. Due to my wonderful husband and his parents, due to my great parents, our godfathers who accepted us in their family, due to the friends that stick close to us and surround us with their good vibes each time we meet.

I'm a winner, because I'm alive after being almost hit by a car. I'm a winner because God left my mother stand by me each day. Because she fought for a child, even though she lost another. I'm a winner. I won the lottery of life. And this prize is greater than any other prize.

Amnesia. Block-out

We found out in April that the apartment where we live is being sold. Since then, a hectic period has started. I don't like to move. Nobody does, I know. But for me, a beautiful house is something that... I never!

Stage 1: denial.

This is not real. It's not happening to us.

Stage 2: crying.

I can't believe this is happening to us.

Stage 3: solving.

Going to the banks. Asking for information regarding a "First Home Loan". Finding out that the original calculation generated at the front desk doesn't match the calculation from the analysis department. that the salary from the last year is not taken in consideration because it's smaller than the actual one and the growths higher than 20% seem artificial. Going to another bank. NO. Asking for another type of loan. NO. Informing the owner of the apartment that we are not able to buy it.

Stage 4: grieving.

I don't wanna move. I don't wanna start packing. We need to search another apartment for rent. Inform others. Finding out that they already know, though you hadn't had the time to tell them.

Stage 5. frustration.

Feeling as if someone took something that was rightfully yours. It wasn't our house but it felt the same way.

Stage 6. BLOCK-OUT.

My mind stopped. My mind went back in time, to a period when all these didn't exist. To July 2012, when we were preparing for our big event - the wedding. When we were searching for a church. When we had a home. When we had something that for us represented the ideal place. When I was trying out the dress and he was trying out the suit. Searching the shoes. Dreaming about the flowers. Creating the playlist. Preparing the handmade invitations. Amnesia somehow happened to me. As if my brain is trying to protect me from the things - considered evil - happening to me.

Stage 7. coming back. I don't know how it feels to come back yet. I'm still in the black-out :(.

I still miss my wedding dress. I still want back my apple bouquet. I still miss the day when I felt like a princess. I still miss the day when my happiness was unlimited and impossible to describe in words.

fotosource

Red wine & others

i'm drunk. of happiness. of stress. of anxiety.

i'm drunk. i just had some wine. red wine. i was thirsty :).

it's cruduta's birthday. who's cruduta? someone :))

I'm drunk. of happiness, mixed with wine. of stress and anxiety. am i repeating or is it just my impression? my neighbors are still awake. i can see it through my open window. i have to prepare 2 contracts. i try to write them since long time ago. but I'm not able to do it. but I'll try it. again.

V, please forgive me!

i'm drunk. of happiness, mixed with red, tasteful wine. and i'm tired. sooo tired. and waiting for the weekend. and i'm sorry i didn't wrote any post for such a long time. and i'm sorry that this one is drunk. as i am. and mixed. and complicated. and bad written. but it expresses my thoughts. so take them as they are. and be happy. and maybe drunk. have some red wine, too :).

good bye :)

AMR

Our most beautiful shirts

It's so frustrating...

to see how you are unable to perform. to grow. to raise from the crowd and defend yourself. it's so frustrating... to see how others have more guts than you do... when in fact they don't. just that... they have less to lose than you. and it's so frustrating. to have no hope. that something is going to change. that you are going to evolve. it's so frustrating... to share the same dreams like others without having the same resources.

it's frustrating to deal with people which you had expectations from. it's frustrating to see that they lied. and that their lies keep them warm, leaving you aside. in a black hole.

it's frustrating. not being able to protect the ones you love. and it's frustrating... not being able to offer a gift to your boyfriend for his birthday. having to run into the morning to arrive in time at work instead of kissing him good morning and wishing him happy birthday.

it's so frustrating not to be able to find the place you want in life. to see how others go before you just because they know the uncle of the boss of the director of head of the department. and it's so frustrating to see the high expectations that your employer has... by offering nothing.

it's so frustrating... to be living with so many frustrations.

The Burnout Syndrome

I have read today an article entitled "How do you know if you suffer of the Burnout Syndrome". I usually don't have the time to read all the newsletters that I receive, but this one raised a question in my head... wtf are they talking about? So, with the courtesy of hipo.ro I found out that it represents a modern professional disease, that affects us all in a certain measure. Of course, as all the diseases, it affects our personal life also. The article is in Romanian, but as I started searching on the Internet I found other materials also.

We all have moments when we feel knocked out, demotivated or bored. Unable to wake up in the morning. The thing is... how often does this happen to you? Does it happen' once a month? Once a week, or every day? Burnout Syndrome - professional tiredness - chronicle fatigue - consists of both phisical and emotional tiredness caused due to continue exposure to stress factors. It shouldn't be confused with stress, which can sometimes become motivational and creative due to the fact that when we are stressed we search solutions to solve things in a better manner.

The main cause of the Burnout Syndrome is the professional workout, combined with the underapreciation of the ones that surround you. Between the causes have been identified: the lack of control over your own activities, unrealistic expectations from your employer, monotonous activities, unsatisfactory and with a high degree of receptivity; working in a chaotic environment or under pressure, without a clear line.

It also combines and appears from our habit of living: taking more responsibility than you are able to fulfill, lack of sleep, more time dedicated to solving problems than to eliminating the causes of the problems, the lack of emotional support, the need to be in control or the pessimistic vision over life.

Feeling beat up, reloaded

This is the number three thousand seven hundred and seventy something post about my sexual activity. About how I'm fucked up every day by the most wonderful thing in our existence: Life!
I got to think that she's addicted of me ;). I even got to like her because it's different than me. She never gives up, she always has the time to meet with her friends: dream, hope, good mood. She's not the type to kiss and tell, but I personally think she's getting pissed off by her friends who got involved with the wrong partner and grew up bad kids.

Life's... life's like a beach. You are under the impression that everything is OK, that you're safe, but sometimes the waves come and make everything wet.

After all the things we've been through, I got to think that she appreciates me more than I do of her. She didn't took my mother when she was very sick, she changed my father in a good way and she always protected me of the big waves. She gave me the courage to ask back my wallet, to stand up when the car hit me and to love...
 I think somehow we're symbiotic. She likes to have sex with me... and I like the fact that she's always there to save me. To dry my skin in the heat of the sun :).

This is for you, Oana:
And we've realized that we have sex every single fuckin' day... without having orgasms... just getting tired... and joyfully involved sometimes... or just with a big smile on our face.

I received last night the positive answer from the organizers of the Social Media Summit in Bucharest (a Biz  Event).

I can hardly wait to go there and learn new things about Social Networks and about the strategies to be used when developing a Marketing strategy through Social Networks.

I hope to learn how to use my twitter and LinkedIn account in other ways than just amateurish.

I'll tell you everything after :).

Till then,

Don't forget to smile!

There's never enough time...

One of the last movies I've seen it's called "In Time".

The story wasn't very catchy, for me at least, but as I was in the cinema theater with my friends I didn't had other choice than to watch it... Nevertheless, there was a thing which I cannot deny, captured me. That is the payment method used into the movie, which was nothing more and nothing less than "time".

Synopsis:

When Will Salas is falsely accused of murder, he must figure out a way, with the help of a beautiful hostage, to bring down a system where time is money -- literally -- enabling the wealthy to live forever while the poor, like Will, have to beg, borrow, and steal enough minutes to make it through another day.

Today, I'm fighting with disaster. It's not enough that I don't have money. I don't have time either. I don't have the power and the will to resolve the mysteries from my life. I got to be the person I disliked the most. Unhappy, unfriendly, unappreciative. Though the official currency from my life it's money, I pay with days from my life for all the not working things that happen to me. So there's never enough time to pay for mistakes. And the happiness disappear too fast.

My mom says I'm a fighter. I know I'm a Leo :). So, this Leo, is gonna work her ass hard and make everything as it should. And the hell with the plans that never go as I plan them. I am still going to arrive there, even if it takes me more time than initially planned.

For you mom and for you, destroyed plans... for you hated people which I got to resemble I have this plan. I will succeed! No matter how much it's gonna take to and how hard it will be.

Happy New Year!

My dears,
Another year has passed, both with good and not so good things.
Now it's the moment to put aside all the bad things that happened during the year and make a new to do list, begining with the things missed in 2011 and continuing with everything else.
May you all have a shortlist or no list at the end of 2012 with unfullfilled things from the year which knocks our doors.
Thank you also for reading me or sometimes inspiring me :).

Searching happiness...

and tranquility.

Many times I arrive @ home sad. Tired. Upset. Many times I forget to thank people for being there and supporting me in my worse moments. Much more times, I forget to thank that superior force that keeps us all in one place, Earth. And... in the same amount of cases, I forget that he sent me here with a purpose. I don't know which this is, but I shouldn't continue wandering about it, because I'm sure I will not find the answer.

Might be that his sole purpose was to be here... for those people who love me. For those few people who learn something from me. For doing those few invoices and contracts that sometimes make me crazy. Or just for listening the crazy things some people want to share and don't have with whom.

Or maybe... :) for driving others crazy. This way they should learn to control their emotions, be more attentive or responsible. For ordering Avon products to those who need them. For making a big mess on my desk... For creating the feeling that my parents succeeded in raising a kid, even though, that kid didn't inherit their qualities.

To that someone, "from upstairs" I'd like to thank. And to that someone, "from upstairs" I'd like to ask for help now, again, when I'm feeling lost... somewhere in the middle of everything. When I'm feeling tired. Stressed. Ugly. Used. Upset. Unhappy. Unfulfilled.

Put a good thought in my head. Put light into my thoughts. Put good people around me to help me and support me. Understand me and create in me the need of being there for them. For they need me and love me.

Thank you!

Prince Charming...

...does exist!

"Prince Charming" is a stock character who appears in a number of fairy tales. He is the prince who comes to rescue of the damsel in distress, and stereotypically, must engage in a quest to liberate her from an evil spell. This classification suits most heroes of a number of traditional folk tales, including Snow White, Sleeping Beauty and Cinderella, even if in the original story they were given another name, or no name at all.These characters are often handsome and romantic, a foil to the heroine, and are seldom deeply characterized, or even distinguishable from other such men who marry the heroine.In many variants, they can be viewed more as rewards for the heroine rather than characters. "Prince Charming" is also used as a term to refer to the idealized man some people dream of as a future spouse.

For me, Prince Charming, is the man that made me smile last night. Who saved me from the arms of sadness and gave me power to continue dreaming.

I should have known it since long time ago, but I didn't... my bad. But as someone said... better late than never.

Thank you my Prince Charming for being here with me, for me. For always backing me up and making me feel good, beautiful, important and safe.

And also, please, forgive me for the moments when because of being mad on me I don't believe you when you say that I am able of doing everything that I plan and wish for.

PS: Prince Charming, we're already 6!


(&)

Things to do today: wake up, survive, go back to bed

This is how my days follow one after another. Lately there are many changes in my life... Professional life implies new tasks, new project which, I never imagined to do.

Can you believe that I know the structure of the National Stadium without ever being there? I learned what "tribune" means, I discovered that the "lawns" are behind the goalposts and that the first ring is the one situated close to the stadium.

I never imagined that UEFA Champions League would be something that I would say daily, more than once, and that I would get to wait the day of the match just to see people that I helped with buying the tickets. Nevertheless, to know the names of the three teams that will get to play on National Arena, to chat with the fans on social networks and to introduce myself in the spirit of football was a great opportunity and I'm glad I had the chance to do it.

Packing the tickets = team-building? Could you imagine that? To be under pressure, having a great amount of people over your shoulders? Depending of how you do your work... they will get to like or dislike going to the football match? They became my fans... not just the fans of the football team.

Have a great evening and may the best (meaning ours) win!

Pauza de masa

<< ...devine un lux pentru multi angajati. Stresul provocat de sarcinile de serviciu si de posibilitatea pierderii locului de munca ii face pe multi angajati sa renunte la pauza de masa. Un sondaj online realizat de Staffbay.com, arata ca pana la unul din cinci angajati renunta la pauza de masa la serviciu. Rezultatele studiului, realizat la nivel international, arata ca doar 46% dintre femei si 33% dintre barbati reusesc sa isi ia zilnic pauza de masa la serviciu. "Presiunea asupra angajatilor creste pe fondul reducerilor de personal, iar pauzele de masa devin de domeniul trecutului", a explicat Tony Wilmot, fondatorul Staffbay.com, citat de Realitatea.net.>>

Daca totusi esti norocos si ai pauza de masa, mancarea ti-o mananci dintr-o caserola de plastic, cu tacamuri de plastic, folosind in acelasi ton chiar si pahare de plastic pentru o apa care vine imbuteliata in sticle de plastic.

<>

Remember...

...  there was a post last year (1st of April, 2010) where I was describing a wonderful event in my life. The day I caught a thief stealing my wallet. And than, I had the courage to ask it back.

Now, one year, one month and 10 days later... it almost happened again. Almost same place. A guy, strange guy... tried to steal again from my backpack. Same backpack. This time it didn't succeed. I was faster than him.

The post can be found here: Homemade by Georgiana Onea. Unfortunately it's just in Romanian.

Fortunately, my properties remained untouched and I was happy for preventing the theft.

Another side of my proffesional life

Know the feeling? When you think about something... and later that thing comes over you? Dislike the building - you get to work in it... one job after another? Dislike an office... you get to work in it? It happened before... it's happening again now.

2008. We have to move. Where, where, where? After days of search... you find the right building. You go to see the building. Dislike an office. You don't receive it. You take it as a blessing. But later on, the luck turns against you and ... moving takes place again. Same building - that office!

At a certain point in time... you receive the place you wished for. Your desk, your place, your storage space. And then... bum! You have to move again. You do... Again, same building. It's hard. But you don't have a choice. Create - adjust the belongings to what you need. Finally - obtain what you find necessary. And when you say "thank you Jesus"... guess what? Yes, you move again :)). The good thing is that my moving was always in the same building. It's been two years and a half since I move from office to office. But I always go back to the wooden stairs which gave me the peace I searched into that building. The one place I will always miss, no matter where my office would be.

Thank you for those stairs! But can I ask one more favor? Put me back to the office downstairs... Pleeease... Pretty please?

Not my best moment

It all started on Wednesday. You always imagine how it will be to do a thing... A thing that you would normally refuse to do, but by doing it you realize at a certain point in time that it became a nice memory.

Something like sleeping in the train station. You are not enthusiastic, but when you talk with your friends you find out that you are not the only one who had the bad luck to sleep there. Well... for me it sort of started like this. I slept in the train station :). Just for 3 hours. On my way to the office I went to the post office to pick up some money. And there, on a shouted tone, the lady told me that the money were returned. I kindly tried to ask how come... 'cause I always picked them up in that day because one of her colleagues told me to. She shouted again. This is not possible. It never happened.

I left. Took the bus. The wrong bus :(. Then got down, entered the subway, went at work. I had a horrifying day. Everybody wanted something from me. Left my work place enthusiastic, because I was going to my Zumba session. This was supposed to be fun. And to make me feel better.

Well... from imagine to practice... there's a long way.

So, I went to class. Tried to make a new subscription. But I couldn't. Because... you can use a voucher once in a lifetime, not every time that they offer it... one way or another. Even though, later on, you find out that the purpose of the offer was to keep you as a customer. Anyways I had fun at Zumba. Tried one more time to convince them that it would be a good thing to allow me to make the subscription based on that offer, because later I would make another subscription with a full price. So... the bad day continues.

After leaving the course... on my way home, a nice - apparently nice - dog passed near me. I looked at him, but didn't pay that much attention. Until he made me show him my appreciation. By desiring him all the health in the world. He tried to bite me. He didn't succeed alone, so he called some friends also. From the scared person that I was... I started to scream as much as I could for help. That (and God) were my salvation. I got rid of them. And, thank God, the only thing that the dog chewed were my pants.

Subway again. On my way home. In front of my building, you wonder... what else can happen? Well! Another pair of dogs came near me. Probably they smelt the dog who tried to bite me. I was "saved" by it's owner. But that couldn't save me of it's stupidity. Anyway... at home, at last.

Friday? The only good luck that I had on Friday is that I got home one hour earlier. Well... basically 2, but let's keep that as a secret ;).

Or maybe I had a little more luck than that. It was week-end. So I could stay at home and relax.

So... to end, stop thinking what can be worse... there are a sum of things!

Unwritten words

I promised that I will write a word per day in German Language. A language that I would like to know better.

There were these days:

17 feb.: plata = payment = Zahlung

18 feb.: saptamana = week = Woche

19 feb.: hotarare = decision = Entscheidung

20 feb.: concluzie = conclusion = Abschluss

21 feb.: dezamagire = disappointment = Enttauschung

22 feb.: prieteni = friends = Freunde

23 feb.: comanda = order = Befehl

24 feb.: dragoste = love = Liebe

25 feb.: familie = family = Familie

26 feb.: a darui = to gift = Zu geben

27 feb.: a calatori = to travel = Reisen

28 feb.: a gresi = to mistake = Irren

01 mar.: primavara = spring = Frühling

02 mar.: concediu = leave = Urlaub

03 mar.: sport = sport = Sport

04 mar.: concurs = contest = Wettbewerb

As a "reward" I should write for as many days before. So, let's start:

05 mar.: sambata = Saturday = Samstag

06 mar.: duminica = Sunday = Sonntag

07 mar.:a pregati = to prepare = vorbereiten

08 mar.: mama = mother = Mutter

09 mar.: sarbatoare = holiday = Urlaub

10 mar.: zi de nastere = anniversary = Geburtstag

11 mar.: a dans = to dance = Tanzen

12 mar.: felicitari = congratulations = Glückwünsche

13 mar.: superstitie = superstition = Aberglaube

14 mar.: ghinion = bad luck = Pech

15 mar.: cadou = present = Geschenk

16 mar.: a rezuma = to resume = Zusammenfassen

17 mar.: a colabora = to collaborate = Zusammenarbeiten

18 mar.: a muta = to move = Bewegen

19 mar.: a impacheta = to wrap = Zu wickeln

20 mar.: a reconstrui = to rebuild = Wieder aufbauen

21 mar.: a aranja = to arrange = Liegt

Homemade by Georgiana Onea