Mult stimati conducatori de trib

Dedic aceste randuri mult stimatilor conducatori de trib!

Stiu ca pentru a ocupa tot felul de functii publice ai nevoie de studii de specialitate in domeniu. In unele cazuri chiar de experienta. In contextul actual ma intreb care e diferenta intre voi si o persoana care a avut nenorocul sa mearga la scoala doar pentru 4 ani.

Sunteti oameni cu afaceri de succes. Sunteti oameni cu bani. Care nu isi traiesc viata de pe o zi pe alta cu grija unui salariu minim pe economie care nu iti ajunge pentru nimic. Cu toate astea, parca in momentul in care ajungeti conducatori de trib, va pierdeti mintile. Ideile bune de gestionare a unei afaceri dispar din capul vostru ca si cum ar fi acoperita o pata cu var. Vi se pune pe ochi o negura de neinteles.

Am 30 de ani. Muncesc de aproximativ 10. Mama si tatal meu au trecut prin momente grele pentru ca eu sa merg la scoala. Apoi la liceu. Apoi la facultate.
Oare parintii vostri nu au facut sacrificii? Oare nu va pare si voua rau de sufletele triste ale celor care v-au dat tot ceea ce ei nu au avut? Oare lor... nu le-o fi rusine cu voi? Eu cred ca da. V-au trimis la scoala pentru a fi capabili sa luati in viata decizii bune. Pacat ca nu e asa.

Pana acum ceva timp nu intelegeam rostul lucrurilor. Dar de 10 ani incoace ma intreb asa: pentru ce?

Platesc in fiecare luna contributii la stat pentru ca mama mea sa se trezeasca dimineata la 3 in ziua cand trebuie sa mearga la medic. Altfel nu mai prinde bon de ordine la analize. Drept urmare pierde programarea la medic. Apoi trebuie sa mai astepte o luna jumatate sa prinda un loc disponibil iar. Ati introdus marele program cu Cardul. Blocat sistem. Bifat! Asteptat 4 ore ambulanta. Bifat. Prelungit perioadele de asteptare la medic? Bifat!
Dau un salariu pe taxe(le tale): cas, cass, fnuass, impozit pe venit, tva. Oamenii din sistemul sanitar sunt platiti putin. Spitalele arata deprimant. Pensia cine mai stie daca o apuc. Infrastructura e la pamant.

Toate astea, pentru ce?

Doliul

Dimineata, pe racoare, inspiratia e mare...

Scriu sa ma revolt. Scriu sa aflu. Si mai ales, scriu pentru ca simt. Scriu pentru ca nu inteleg "legile" nescrise ale pamantului.

Scriu pentru ca nimeni nu stie sa imi explice lucrurile altfel decat cu "asa e bine" sau pentru ca "asa se face".

Cred intr-o forta superioara. Intr-un Dumnezeu corect, darnic si iubitor, chiar daca uneori in viata noastra apar greutati si lucruri de neinteles.

Am pierdut de curand doi oameni dragi.
Intai pe bunica. Nici macar nu exista o legatura familiala intre noi. Era o persoana pe care am cunoscut-o in urma cu 10 ani. De care m-am atasat si care m-a indragit. Care mi-a suportat nazurile si tumulturile de la 20 de ani. Am impartit cu ea ganduri bune si rele, ne-am facut confidente si ne-am alinat durerile.

Apoi pe tatal lui B. M-a primit in casa cu bratele deschise si mi-a oferit, alaturi de mama lui B, cea mai de pret avutie a lor; acum si a mea: pe fiul lor - sotul meu.
Un om care si-a petrecut viata citind fel de fel de carti - din variate domenii, si care si-a investit timpul, si resursele, in educarea fiului sau.

Acum, ca "introducerea" a fost facuta, as vrea sa mi se explice modul in care ar trebui sa port doliul pentru cele doua persoane dragi mie, pentru a nu intra in gura lumii. Oare daca ma uit la televizor, durerea e mai mica? Oare daca nu dansez timp de un an persoana respectiva se va intoarce alaturi de mine? Ii respect pe amandoi. Si le multumesc din suflet pentru minunatele lucruri facute pentru mine, dar oare... Oare oamenii care au ramas nu merita sa le fiu alaturi?

Sa nu te implici in pregatirea mancarii daca esti ruda apropiata. Sa acoperi oglinda. Sa nu te uiti la televizor. Sa te imbraci in negru. Sa nu iti razi barba. Sa nu asculti muzica. Sa nu canti. Sa nu mergi la petreceri. Sa nu speli. Sa nu... ca nu e bine. Dar, nu va suparati, de ce nu e bine? Ce se intampla daca incalc "regula"... nu stie nimeni sa imi explice.

Cumva respectul meu pentru cei plecati sta in bluza neagra pe care o port? Eu spun ca nu. Sta in sufletul meu. Si e acelasi. Indiferent daca ma uit sau nu in oglinda. Si lacrimile vin cand vor ele. Nu cand le cere "publicul".

Asa ca, inca o data - in loc de incheiere, intreb: ce e doliul? Cine stie sa imi explice cum se tine si care este semnificatia pasilor ce trebuiesc parcursi? Astept raspuns :).

Un camin. Nu doar o casa...

AMR 15 zile in care trebuie sa gasim acel spatiu minunat, care sa reprezinte locul nostru special pentru anii ce vor veni. Nu doar o casa, ci un camin.

Later edit: l-am gasit. Si ne mutam in el.

1 august. Un nou inceput. Acasa la noi!

AMR 3 zile.

Ce e dragostea?

Nu am stiut care este definitia dragostei. Dar am stiut ca o simt in momentul in care imi lipseai. Nu am crezut ca pot face compromisuri in viata mea pana in momentul in care tu ai gresit. Iar eu am inteles ca in loc sa te indepartez si sa te judec, mai bine te ajut sa indrepti situatia.

Nu as sti sa explic altora ce e iubirea. Dar as sti sa mi-o explic mie. E momentul acela cand tu, frant de oboseala te duci sa imi faci un ceai pentru ca nu pot sa adorm. Sau momentul acela in care tu ma ierti ca am fugit cu papucii tai pentru ca pe ai mei nu i-am gasit pe partea mea de pat.

Nu stiu cum pot altii sa isi imparta iubirea intre mai multe persoane. Nu acest tip de iubire!

Ce e dragostea? E acel amestec de ceva cu ceva, care iti da o stare de nedescris. Este acel moment in care el renunta la filmul cu bataie, pentru filmul siropos la care i-ar placea ei sa se uite.
E acel moment in care... sufletul unuia e spart in bucatele, iar celalalt incearca sa il recompuna. Cand unuia dintre ei ii este rau, iar celalalt incearca sa ii aduca alinarea.

Dragostea, acel ceva de nedescris, cand el si ea privesc inainte si vad un drum lung, pe care doresc sa il parcurga impreuna, pana cand inevitabil se vor desparti pentru a se reintalni intr-o alta lume!

Eu sunt Malala

Am citit cartea scrisa de Malala, cea mai tanara castigatoare a unui premiu Nobel pentru pace. Am citit-o si am fost surprinsa de gestul de neconceput al unui om ce crede in Dumnezeu. Un Dumnezeu care, indiferent cum se numeste, propovaduieste bunatatea intre semeni.

Am terminat de citit cartea luni, 05.01.2015. Miercuri, 07.01.2015 s-a intamplat... ceva de neimaginat. La Paris. Si atunci mi-am amintit de paragraful acesta din cartea Malalei, referitor la exercitiile facute in scoli de catre refugiati:

<< Copiii din taberele de refugiati chiar studiau dupa niste manuale tiparite de o universitate americana, in care aritmetica de baza era predata folosind termeni militari. Contineau exemple ca: "Daca dintre 10 necredinciosi rusi 5 sunt ucisi de un musulman, mai raman doar 5" sau "15 gloante - 10 gloante = 5 gloante". >>

Malala mi-a mai amintit un lucru:

"Noi, oamenii, nu pricepem cat de mare este Dumnezeu. Ne-a dat o minte extraordinara si o inima sensibila. Ne-a binecuvintat cu doua buze cu care sa vorbim si sa ne exprimam sentimentele, cu doi ochi cu care sa vedem lumea plina de culori si frumusete, cu doua picioare cu care sa mergem pe drumul vietii, cu doua maini cu care sa facem treaba, cu un nas care simte toate parfumurile minunate si cu doua urechi cu care sa auzim cuvinte de dragoste. Asa cum am constatat eu de cand nu mai auzeam cu o ureche, nu ne dam seama de cat de multa putere sta in fiecare organ de simt pana cand nu ne pierdem unul."

In opinia mea, noi, oamenii... ar trebui sa petrecem cat mai mult timp alaturi de cei dragi pentru ca apoi sa nu regretam alegerile facute...