Monday 20 October 2014

Au trecut ani...


... buni de cand mi-ai scris aceste randuri.

Pe-atunci ma intrebam ce cadou "mult mai mare" as putea sa iti cumpar. Inventam lucruri cu care sa te recompensez fara sa fiu nevoita sa le cer bani parintilor. Mi se parea greu sa fii copil si sa nu ai jucariile pe care ti le doresti.
Am impartit multe cu tine. De la nimicuri pe seama carora ne amuzam impreuna acum, pana la probleme, reale, care si-au pus amprenta asupra sufletelor noastre si ne-au format ca adulti.

Astazi stiu! Stiu care este cel mai mare cadou pe care ti-l pot oferi: dragostea mea. Prietenia mea!
Umarul meu, pe care sa plangi indiferent unde te afli. Acum stiu ca prietenia adevarata rezista indiferent de distanta si ca dainuie in timp, fara sa judece si fara sa ceara socoteala.
Cineva spunea ca dragostea nu este limitata. Ca dragostea nu este intr-o cantitate fixa pe care o imparti cu cei din jurul tau. Dragostea creste mereu. Este infinita si suficienta pentru toate sufletele pereche sufletului tau.

Iti urez, astazi, "La multi ani!". Si suficient de multa intelepciune incat sa apreciezi bucuria pe care o regasim in lucrurile marunte. Gesturile mici ne umplu viata, insa din pacate nu avem suficient de multa ratiune incat sa intelegem acest lucru imediat, iar astfel ajungem sa pretuim ceva abia dupa ce l-am pierdut.
Mi-a fost greu sa inteleg ca ai crescut. Mai am si acum momente in care mi se pare ca esti mica si necoapta. Dar apoi imi demonstrezi contrariul prin deciziile pe care le iei. Prin curajul cu care infrunti viata si greutatile ei.

Dumnezeu mi-a dat o sora care sa o inlocuiasca pe cea pe care am pierdut-o. Mi-a dat ocazia sa te ajut sa inveti sa citesti, sa scrii, sa socotesti. Sa reinventez cu tine felurile de mancare. Sa ma supar cand nu ma ascultai sau cand luai o nota mica. Si... sa ii urez multa sanatate, fericire si putere sa mearga mereu mai departe, oricat de anevoios ar fi drumul pe care a pornit.

Imi este dor de tine!

Friday 3 October 2014

Ochi in ochi

Stam de 2 ore fata in fata si ne privim. Ochi in ochi s-ar putea spune, daca el ar avea ochi... ne intrebam cum am putea sa schimbam ceva in relatia noastra. Sa nu mai fie asa... obositoare. Stresanta. Sa nu ne mai chinuim unul pe celalalt.

Stam de 2 ore impreuna. Atingandu-ne unul pe celalalt, intrebandu-ne daca vreodata vom mai putea sa traim unul fara celalalt. Gandindu-ne, probabil, cum a fost viata inainte sa ne avem. Si de ce, desi ne petrecem atat de mult timp impreuna, suntem atat de... altfel.

Nici nu stiu cand a trecut atata timp. Macar daca as fi putut sa ii spun ceva. Dar n-am reusit. Nu s-a creat niciun fel de conexiune intre noi. Doar ne-am privit si... atat!?!
Noroooc cu prietenii care sunt cu noi: G, M, F. Ei ne-au ajutat sa mai interactionam un pic. Ne-au dat timp sa clipim din cand in cand. Sa avem senzatia ca ne-am inteles. Daca a trecut atata timp... as zice ca nu a fost tocmai un succes, nu?

Oare caldura lui se poate interpreta ca fiind o dovada a faptului ca si el ar vrea mai mult? Oare faptul ca si el ma priveste fix in ochi inseamna ca ar vrea sa ii spun ce am pe suflet? As vrea uneori sa imi raspunda. Sa imi arate unde gresesc, cu toate cuvintele, nu doar cu (cateva) sunete (mormaieli) pe care oricum nu le inteleg. Sa nu ma mai chinui sa il privesc in ochi pentru a imi da seama (singura) ce e gresit. Ce nu se potriveste.
Ah, daca ar vorbi cu mine... daca s-ar opri din a ma privi si... oare de ce nu pot sa ii spun ce am pe suflet? De ce nu pot sa ii spun ce vreau cand trebuie si nu cand e prea tarziu?

Stam de 2 ore impreuna si suntem mai straini ca la inceput. Oare s-o fi plictisit? Eu am obosit! Mi-am pierdut rabdarea. L-as lua si... as da cu el de pamant! Mi-am pus mainile la ochi. Nu mai suport privirea lui atat de luminoasa si totusi rece.

Pauza.

Tot aici. Au mai trecut 2 ore. S-a facut 6. Inca 2 ore si plec. A ramas atat de putin timp in care ne mai putem privi. Si apoi? Apoi voi privi in ochii altcuiva. Oare ce o fi in sufletul lui? As zice ca nimic... din moment ce nu reactioneaza in vreun fel. Sta, ma priveste si tace. Accepta tot ce ii spun. Nici macar nu mai mormaie. S-o fi impacat cu gandul?
Trebuie sa plec. Dar e atat de greu. Odihneste-te, calculatorule! Diseara o sa am nevoie din nou de tine... Facem noapte alba, iar, privindu-ne in ochi!