Dupa ce veti citi postarea mea de astazi veti spune ca blogul acesta apartine unei persoane de vreo 60 de ani, care a trait pe vremuri de mult apuse si ale carei idei nu se mai aplica in ziua de azi.
Nu, nu am 60 de ani si nici nu am trait in acele vremuri, in care oricat ai fi muncit totusi aveai pentru ce sa muncesti... si mai ales UNDE!
La 25 de ani "pe vremuri" aveai servici, aveai casa si puteai sa iti iei si o masina. Puteai sa iti intemeiezi o familie si sa ii oferi copilului tau o pregatire incepand cu o gradinita, continuand cu o scoala, un liceu si o facultate. Munceai intr-adevar, de dimineata pana seara, nu aveai libertate, tehnologie, acces la informatie si stateai la cozi. Pentru orice.
La 25 de ani ai mei, firma la care am lucrat a dat faliment, stau cu chirie si mi-am pierdut speranta ca voi putea vreodata sa imi iau masina. Muncesc de dimineata pana seara pe o suma de bani care imi ajunge la fix pentru cheltuielile lunare, fara sa mai am cu ce imi cumpara de mancare. Haine, nu mai zic. Norocul meu ca mai am. Mi-e frica sa am un copil pentru ca nu vreau sa isi doreasca sa nu se fi nascut intr-o lume ca asta. Am facut un liceu economic, am mers la facultate si am facut chiar si un master. Si cu ce ma ajuta?
Parintii mei m-au educat sa nu vorbesc urat, sa fiu respectuoasa si sa ma port frumos cu oamenii din jurul meu. Totusi, hotararea de a ma purta intr-un fel sau altul imi apartine. Nu este vina parintilor pentru comportamentul copiilor. Sau cel putin nu in totalitate. Nu cred ca vreun parinte si-a invatat copilul sa plescaie guma in troleu. Si nu cred ca parintii si-au invatat copiii sa se drogheze. Totusi cred ca prin comportamentul lor parintii si-au influentat copiii. Intr-o familie in care parintii tipa unul la celalalt si eventual unul dintre ei este agresiv, copilului i se induce automat un comportament pe care oricat va incerca sa il controleze stiind ca este gresit nu va reusi in totalitate. La un moment dat va claca. Si va scoate la iveala un om de nerecunoscut.
In lumea de azi nimeni nu te ajuta sa te ridici. Nimeni nu te ajuta sa mergi mai departe. Sau sunt prea putini si greu de gasit acei oameni care sa te ajute. E adevarat ca trebuie sa fim optimisti. Si sa nu ne pierdem curajul. Dar cum sa faci asta in contextul actual? Cum faci diferenta intre oamenii (ne)buni si oamenii cu adevarat buni?
E ciudat cum niste pusti, abia iesiti de pe bancile scolii pot fi atat de prefacuti. Ce scoala or fi urmat ei de s-au transformat in astfel de specimene? S-o fi introdus in programa scolara ora de rautate gratuita? Dragi copii... Nu uitati ca indiferent de "rolul" pe care il ocupati in societate sa fiti inainte de toate oameni. Pentru ca omenia este singura noastra sansa de a ne salva si proteja de pericolele din jurul nostru. E usor sa fii lipsit de suflet, dar e o provocare sa iti modelezi sufletul.
Eu incerc sa il modelez. Sa fiu diplomata. Si prefer sa nu le fac rau oamenilor de langa mine. Dar daca o fac... as vrea sa le fie clar acelor oameni ca in momentul respectiv au fost intrecute toate limitele pe care bunul meu simt si buna mea crestere le poate suporta.
